Wikia

România

România

Talk0
239pages on
this wiki
Acest articol se referă la România, o ţară din Europa. Pentru alte sensuri vedeţi Romania (dezambiguizare).
România
Drapelul României Stema României
Drapel Stemă
Imn naţional
Deşteaptă-te, române!
 
 
Capitală
 • Populaţie
 • Coordonate
Bucureşti
1.924.959 (2005)
44°26′7″N 26°6′10″E / 44.43528, 26.10278</small>
Limbă oficială română
Sistem politic Republică
Traian Băsescu
Călin Popescu-Tăriceanu
Independenţă
– declarată
– recunoscută
faţă de Imperiul Otoman
9 mai 1877 (SV)
13 iulie 1878
Suprafaţă
 • Totală
 • % apa
Loc 82
238.392 km²
3
Populaţie
 • Totală
 • Densitate
Loc 51
22.303.522 (est. 2006)
91 loc./km²
PIB (nominal)
 • Total (2008)
 • PIB per capita
Loc 38
$187,9 de miliarde
$8,744
PIB (PPC)
 • Total (2008)
 • PIB per capita
Loc 43
$264 miliarde [1]
$12,285 [2]
IDU (2004) 10px 0,813 (loc 60) – înalt</span>
Monedă leu românesc1 (RON) = 100 bani
Fus orar
 • vară
UTC+2
UTC+3
Domeniu internet .ro2
Prefix telefonic +40
Prefix radiofonic YOA-YRZ
Siglă pentru maşini RO
Cod ISO 642 / ROU / RO
Membru al: ONU, UE, Uniunea Latină, NATO, OSCE

1 A înlocuit „leul vechi” (ROL) la data de 1 iulie 2005.
2 Se poate folosi şi domeniul .eu, întrucât România face parte din Uniunea Europeană.

Toate statele lumii
</div></div>

România este un stat situat în Europa, la intersecţia dintre Europa Centrală (46%: Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş şi Bucovina), Europa de Sud (38%: Valahia şi Dobrogea balcanica) şi Europa de Est (16%: Moldova fără Bucovina). Se învecinează cu Ucraina şi Republica Moldova în nord şi est, Ungaria şi Serbia la vest şi Bulgaria la sud. În sud-est, România are o porţiune de coastă care îi oferă acces la Marea Neagră. Capitala şi cel mai mare oraş este Bucureşti. România este un stat membru al NATO din data de 29 martie 2004 şi, din 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene.

Etimologie Edit

Numele de România provine de la român, cuvânt derivat din latinescul romanus (roman). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din romanus (română român/rumân) este menţionat începând cu secolul XVI de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă primarul Braşovului despre un atac iminent al turcilor. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de Ţara Rumânească.

În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent “Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit “Romania”, propunere neacceptată însă. Numele “Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.

O hartă ipotetică a Rumâniei (România) din 1855, de Cezar Bolliac

Până în secolul XIX a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de Rumânia în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” a locuitorilor săi. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: Rumänen/Rumänien (germ.), Roumains/Roumanie (franceză), Rumanians/Rumania (denumirea învechită din limba engleză), Rumuni/Rumunija (în limba sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.

Istorie Edit

Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord - Carpaţii Păduroşi, în sud - munţii Haemus (Balcani), în vest - confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est - râul Bug.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în patru apoi în cinci formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.

Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Decebal - pe Columna lui Traian

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata din Dacia. Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre. Avem dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre. Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechi centre urbane sunt : Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la E. şi S. de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi comerţul. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman, după 271. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată ,,stăpânire” romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la N. Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în sec. IV-VI. Autohtonii se integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în Istoria românilor, publicată în parte postum, că poporul român s-a format "între Carpaţii beşkizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră." Această constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin Creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă. A doua sinteză se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în sec. VII. Consecinţele aşezării slavilor la sud de Dunăre sunt importante. Are loc separarea latinităţii din Pen. Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor două sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului VIII. Tot de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat trei elemente: substratul – daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

În acea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), dar şi pentru teritoriul de la nord de Dunăre. În acelaşi timp, pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee se încetăţenea termenul de "Romania", de la care vine şi numele actual de România.

Ştefan cel Mare

Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români. Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic Bizantin (prin termenul de romanic se atestă că Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari). Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul de Haemus (Munţii Balcani), de cei din nord. Separarea va cunoaşte o serie de întreruperi şi mişcări de "unificare", ca cea a Asăneştilor* (sec. XII-XIII), care împreună cu bulgarii devin un vehicul de expansiune slavo-bulgară, ortodoxă, pe vector nord si nord-vest, distrus definitiv de marile invazii tătare, apariţia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea organizării Transilvaniei şi ocupaţia otomana. Românii sudici şi vestici vor rămâne astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, aprute în evul mediu, din cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor. Alte ramuri ale poporului român - românii din Dalmaţia şi Istria,... cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz - vor dispărea aproape total.

În Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul actual al României trăia în două formaţiuni statale distincte: Ţara Românească şi Moldova - dar şi în Transilvania, Ungaria, Banat, Crişana, Maramureş. Unele teorii indică ideea că statul medieval "Ţara Românească" a fost fondat de o dinastie cumană, împinsă spre vest şi sud de mongoli (şi tătari). Predecesorul lui Basarab I, tatăl sau bunicul său, se pare că a fost Tich-homir, principe cuman, probabil, legendarul "Negru-Vodă". Astfel că descendenţii lui Basarab, chiar şi Vlad Ţepeş, cel "pictat" extrem de "negru" (la a 7-a generaţie) ar putea fi consideraţi descendenţi ai cumanilor. Despre episcopia catolică cumană de Focşani din anii 1200 se ştie încă prea puţin[necesită citare]. În secolul al XVIII-lea, primele două (Moldova 1711, Ţara Românească 1716) au fost vasale Imperiului Otoman, dar aveau autonomie internă, perioada cunoscută ca perioada domnitorilor fanarioţi. Transilvania aparţinea Ungariei, apoi Imperiului Otoman, apoi Imperiului Austro-Ungar, dar având de asemenea o autonomie largă.

Alexandru Ioan Cuza

Harta României Mici (Vechiul Regat)

Teritoriile populate de români înaintea unirilor din anul 1918

Harta României Mari

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Rumâneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantată decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit de introducerea unei case domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a devenit independentă în urma participării la războiul ruso-turc din 1877 - 1878, odată cu Muntenegru şi Serbia.

Ţara îşi va mări teritoriul ca urmare a celui de-al doilea război balcanic, când în urma Păcii de la Bucureşti (1913) se obţine Cadrilaterul şi a Primului Război Mondial, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin aplicarea politicii "autodeterminării naţiunilor" (principiile wilsoniene, cu iniţiative locale şi plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919).

Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa au fost încorporate Uniunii Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 şi apoi din nou încorporate în Uniunea Sovietică în anul 1944, iar astăzi se află în componenţa Republicii Moldova şi a Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, România va deveni o ţară comunistă sub influenţa Uniunii Sovietice - contracarată, după cca. 1965, de o variantă autohtonă de regim comunist, ocazional, în probleme de politică externă, în opoziţie cu URSS. Regimul a rămas îndepărtat de orice altă tentativă de reformă internă, întorcându-se la abordări dogmatice autoritare, cu manifestări represive, pe măsură ce era confruntat cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit.

Numele ţării a fost Republica Populară Romînă (cu î din i, din 1953 până în 1964, scris prescurtat RPR, 1947-1965) şi Republica Socialistă România, (scris (mai rar) prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, datează din 1862. Regimul comunist din România, duce la alterarea vieţii politice, economice, sociale şi morale, a învăţământului, ştiinţei, culturii. Regimul dictatorial este înlăturat în urma revoltei populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvării Naţionale , care a preluat puterea în decembrie 1989, proclamă renunţarea la comunism, schimbarea numelui ţării (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piaţă, restabilirea drepturilor fundamentale ale omului. După încheierea Războiului rece în 1989, România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 şi a aderat la Uniunea Europeană. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câştigate de Coaliţia PSD+PUR. Dar PUR părăseşte alianţa şi îşi schimbă numele în Partidul Conservator. Alegerile prezidenţiale sunt câştigate de candidatul Alianţei Dreptate şi Adevar: Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu formează un guvern de coaliţie format din: Alianţa Dreptate şi Adevăr+Uniunea Democrată a Maghiarilor din România+Partidul Conservator. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost semnat de reprezentanţii statelor membre şi cei ai ţărilor aderente în Luxemburg, la Abaţia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după ratificarea sa de către cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republică parlamentară . Tot în 2007 preşedintele Traian Băsescu este suspendat, dar este reales de popor. Câteva săptămâni mai târziu Alianţa Dreptate şi Adevăr se destramă.

Şefi de stat ai României Edit

Nume Titlu Perioada
Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească (1859-1862) / Principatul României (1862-1878) Alexandru Ioan Cuza Principe al Principatelor Unite Moldova şi Ţeara Românească (1859-1862) / Principe al României (1862-1866) 24 ianuarie 1859 - 11 februarie 1866
Locotenenţa Domnească (membri: Lascăr Catargiu, gen. Nicolae Golescu, col. Nicolae Haralambie) Locotenent Domnesc (titulatura individuală a membrilor) 11 februarie 1866 - 10 mai 1866
Carol I Principe al României 10 mai 1866 - 10 mai 1881
Regatul României (1878-1947) Carol I Regele Românilor 10 mai 1881 - 27 septembrie 1914
Ferdinand I Regele Românilor 28 septembrie 1914 - 20 iulie 1927
Mihai I Regele Românilor
(minor, cu un Consiliu de Regenţă format din Principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Gheorghe Buzdugan; la 9 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a fost înlocuit de Constantin Sărăţeanu)
20 iulie 1927 - 8 iunie 1930
Carol al II-lea Regele Românilor 8 iunie 1930 - 6 septembrie 1940
Mihai I Regele Românilor 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947
Republica Populară Română (1947-1952 şi 1964-1965) / Republica Populară Romînă (1952-1964) Prezidiul Provizoriu al Republicei Populare Române[3] (membri: Constantin I. Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi) Membru al Prezidiului Provizoriu al Republicei Populare Române (titulatura individuală a membrilor) 30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948
dr. Constantin I. Parhon Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române[4] 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952
Dr. Petru Groza Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (1952) / Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne[5] (1952-1958) 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958
Ion Gheorghe Maurer Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne 11 ianuarie 1958 - 21 martie 1961
Gheorghe Gheorghiu-Dej Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne[6] (1961-1964) / Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române (1964-1965) 21 martie 1961 - 19 martie 1965
Chivu Stoica Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române 24 martie 1965 - 21 august 1965
Republica Socialistă România (1965-1989) Chivu Stoica Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România[7] 21 august 1965 - 9 decembrie 1967
Nicolae Ceauşescu Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România 9 decembrie 1967 - 28 martie 1974
Nicolae Ceauşescu Preşedintele Republicii Socialiste România[8] 28 martie 1974 - 25 decembrie 1989
România (din 1989) Ion Iliescu Preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale[9] 27 decembrie 1989 - 9 februarie 1990
Ion Iliescu Preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională[10] 9 februarie 1990 - 20 mai 1990
Ion Iliescu Preşedintele României[11] 20 mai 1990 - 17 noiembrie 1996 (reales la 11 octombrie 1992)
Emil Constantinescu Preşedintele României 17 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000
Ion Iliescu Preşedintele României 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004
Traian Băsescu Preşedintele României 21 decembrie 2004 - 20 aprilie 2007 (suspendat de Parlament cu 322 de voturi "pentru")
Nicolae Văcăroiu Preşedinte interimar al României 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007 (potrivit Constituţiei din 1991, fiind Preşedinte al Senatului României, poate să ocupe interimar funcţia de Preşedinte al României)
Traian Băsescu Preşedintele României din 23 mai 2007 - (reconfirmat prin referendum cu 74%; prezenţă la vot 44%)

Politică Edit

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale. Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar cea pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Are rol legislativ, discutând şi votând legile ordinare şi organice, atât in comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii parlamentului sunt aleşi prin vot pe listă, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul proporţional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la patru ani, ultimele având loc la 28 noiembrie 2004.

Preşedintele României este ales prin vot direct o dată la cinci ani, printr-un sistem majoritar, în care câştigător este declarat cel care acumulează, la primul tur de scrutin, 50%+1 din voturile alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă acest procent nu se atinge, are loc un al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi, fiind declarat câştigător candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi. Până la revizuirea Constituţiei în 2003, mandatul prezidenţial era de 4 ani. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritate absolută în Parlament ori, dacă nu există o astfel de majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. La rândul său, Primul ministru îşi alege membrii guvernului, guvernul fiind apoi supus aprobării parlamentului. Guvernul împreună cu preşedintele reprezintă puterea executivă în stat. Ultimele alegeri au avut loc la 28 noiembrie 2004 (primul tur de scrutin), respectiv la 12 decembrie 2004 (al doilea tur de scrutin). România este reprezentată în cadrul Uniunii Europene de 34 europarlamentari. România este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite din data de 14 decembrie 1955, NATO din 2004, şi a Uniunii Europene(UE), din data de 1 ianuarie 2007.

Puterea judecătorească este exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împreună cu curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.

Constituţia României, adoptată în 1991 şi modificată în 2003, este bazată pe cea din 1923 şi pe a celei de-a V-a Republici Franceze.

Împărţire administrativă Edit

Harta administrativă a României

Teritoriul României este împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti. Fiecare judeţ este administrat de către un Consiliu Judeţean şi un prefect. Judeţele sunt (în ordine alfabetică):

În afară de împărţirea pe judeţe, România este împărţită şi în opt regiuni de dezvoltare, corespondente nivelului NUTS-II de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare sunt folosite în special pentru coordonarea proiectelor de dezvoltare regională. Aceste regiuni de dezvoltare sunt:

  • Regiunea Nord-Est, cuprinzând judeţele: Iaşi, Botoşani, Neamţ, Suceava, Bacău, Vaslui.
  • Regiunea Vest cuprinde judeţele: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş.
  • Regiunea Nord-Vest cuprinde judeţele: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare şi Sălaj.
  • Regiunea Centru cuprinde judeţele: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov.
  • Regiunea Sud-Est cuprinde judeţele: Tulcea, Vrancea, Galaţi, Brăila, Buzău şi Constanţa.
  • Regiunea Sud (Muntenia) cuprinde judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu şi Teleorman.
  • Regiunea Bucureşti-Ilfov cuprinde municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
  • Regiunea Sud-Vest Oltenia cuprinde judeţele: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt şi Dolj.

La nivelul următor România este divizată în 2.686 comune şi 265 de oraşe. Comunele şi oraşele au propriul Consiliu Local, care este condus de un primar, decis în urma alegerilor locale organizate la 4 ani.

Economie Edit

Clădirea Bursei de Valori Bucureşti

Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti

Economia României este într-o continuă dezvoltare datorită reformelor economice. Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini (vezi Dacia Logan) este în continuă dezvoltare. Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă. Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.

IndustriaEdit

Sistemul de unităţi de măsură folosit in România este S.I. Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de maşini, chimică, petrochimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului şi industria uşoară.

În cadrul industriei constructoare de maşini se produc utilaje petroliere pentru platforme de foraj terestru şi marin la Ploieşti, Târgovişte, Bacău, Bucureşti şi Galaţi, utilaje miniere la Baia Mare, Petroşani şi Sibiu, maşini unelte la Bucureşti, Oradea, Arad, Râşnov şi Târgovişte, şi produse ale industriei de mecanică fină.

Industria electronică şi electrotehnică este reprezentată prin întreprinderi amplasate în principal în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Piteşti. Tractoare se produc la Braşov, Craiova, Miercurea-Ciuc, iar alte maşini agricole la Bucureşti, Piatra Neamţ, Timişoara şi Botoşani. Locomotive se produc la Bucureşti şi Craiova, vagoane la Arad, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Piteşti, Craiova, Câmpulung-Muscel, autocamioane la Braşov troleibuze la Bucureşti, nave maritime la Constanţa, Giurgiu,Galati, Olteniţa şi aeronave la Bucureşti, Bacău, Braşov şi Craiova.

Industria chimică s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenţei unei game largi de materii prime existente în ţară: cantităţi de sare, sulf, potasiu, lemn de răşinoase, stuf, gaz metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzeşti, Băile Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni şi Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească şi Năvodari.

Industria petrochimică produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi şi Borzeşti, mase plastice la Ploieşti, Făgăraş, Brazi, Borzeşti, Piteşti, fire şi fibre sintetice la Botoşani, Săvineşti, Roman, Iaşi. Industria chimică şi industria celulozei şi hârtiei sunt reprezentate prin numeroase centre în toată ţara. Se produc medicamente şi produse cosmetice, coloranţi, vopsele şi detergenţi.

În cadrul industriei materialelor de construcţii se produce ciment, sticlă şi articole din sticlărie, ceramică pentru construcţii, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se află la Bicaz, Braşov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce şi se prelucrează la Bucureşti, Mediaş, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig, Scăieni.

Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă. Cele mai importante unităţi se află în zonele montane şi submontane, la Suceava, Bistriţa, Focşani, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureş, Reghin, Satu Mare, Bucureşti, Brăila şi Constanţa.

Industriile uşoară si alimentară au tradiţie în România, deoarece există importante baze de materii prime autohtone. Importante sunt, de asemenea, industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii, a confecţiilor si tricotajelor la Bucureşti, Botoşani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor, a panificaţiei.

Geografie Edit

Harta fizico-geografică

Chiar dacă în concepţia politică România se află în sud-estul Europei, din punct de vedere geografic ea se află la distanţe aproximativ egale - cca. 2500 km - între graniţa de apus (Oceanul Atlantic) şi cea de răsărit (Munţii Ural) a Europei, adică într-o poziţie central-sudică. O mare parte din graniţa României cu Serbia şi Bulgaria este formată de fluviul Dunăre, iar graniţa cu Republica Moldova este formată de râul Prut, afluent al Dunării.

MunţiEdit

Munţii Carpaţi, care se ridică până la peste 2.500 m, domină relieful României, cel mai înalt vârf, Vf. Moldoveanu din Munţii Făgăraş atingând 2.544 m. Relieful este variat, proporţional repartizat (28% munţi, 42% dealuri şi podişuri, 30% câmpii).

Carpaţii Orientali, între graniţa de Nord şi Valea Prahovei, cu depresiuni largi şi numeroase pasuri ce permit circulaţia rutieră şi feroviară între Moldova şi Transilvania; pe latura vestică a Carpaţilor Orientali se întinde cel mai mare lanţ de munţi vulcanici din Europa: Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita, Bodoc, etc. Între văile Oituz şi Prahova, Carpaţii Orientali îşi schimbă direcţia (de la N-V la Sud, spre S-V şi Vest), formând Carpaţii de Curbură (Munţii Vrancei, Munţii Buzăului ş.a.).

Zonă bine împădurită, Carpaţii Meridionali (între Valea Prahovei si culoarul Timiş-Cerna) sunt mai înalţi (altitudinea maximă la nivel naţional fiind în Munţii Făgăraş, cu 2.544 metri în Vârful Moldoveanu). Prezintă o serie de depresiuni şi defileuri, ca cele a Oltului şi Jiului.

Carpaţii Occidentali (între Defileul Dunării la Sud, şi Someş la Nord) sunt mai puţin înalţi. Prezintă numeroase depresiuni (Almăjului, Ţara Moţilor) şi frecvente fenomene carstice (în Munţii Apuseni).

Dealuri există atât în interiorul arcului carpatin (Depresiunea Transilvaniei), cât şi în exterior (Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Getic, Dealurile de Vest). Câmpiile sunt prezente mai ales în sud (Câmpia Română sau Câmpia Dunării de Jos) şi în vestul ţării (Câmpia de Vest). Lunca Dunării, care se lărgeşte spre Est, îndiguită, drenată şi irigată, a fost transformată în zonă agricolă. Delta Dunării, declarată in 1990 rezervaţie a biosferei, aparţine, în cea mai mare parte a sa, României.

ApeEdit

România are o bogată reţea hidrografică. Cele mai importante ape ale României sunt:

  • Mureş: Afluent al Tisei. Mureşul este al doilea râu ca lungime din România, după Dunăre. Are 803 kilometri, din care 761 kilometri se află pe teritoriul României. Izvorăşte din Munţii Hăşmaş (Carpaţii Orientali), trece prin depresiunea Giurgeu, traversează Munţii Căliman şi Gurghiu (prin defileul Topliţa-Deda, lung de 50 de kilometri), străbate partea centrală a Podişului Transilvaniei (trecând prin oraşele, Reghin, Târgu-Mureş, Iernut, Aiud), intră în Câmpia Aradului, trece prin municipiul Arad şi, la vest de oraşul Nădlac, defineşte graniţa între România şi Ungaria pe 31 de kilometri, după care intră în Ungaria şi se varsă in Tisa. În Antichitate era numit Maris sau Marisia.
  • Prut: Lung de 953 km, izvorăşte din Carpaţii Păduroşi ai Ucrainei, de unde curge spre est, mare parte din curs fiind apoi pe direcţia sud-est. Se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de oraşul Galaţi. Formează graniţa între România şi Republica Moldova. În perioada interbelică râul era navigabil până la Ungheni, însă în perioada comunistă navigaţia pe râu a fost treptat abandonată, şenalul nemaifiind întreţinut decât pe partea Republicii Moldova pana la Leova. Are însă un debit mic (de peste două ori si jumătate mai mic decât Siretul). Principalul afluent pe partea dreaptă este Jijia cu afluenţii Bahlui şi Başeu. Pe Prut există amenajări hidroenergetice (la Stânca-Costeşti) realizate împreună cu URSS.
  • Siret: Izvorăşte în Carpaţii de nord, pe teritoriul Ucrainei de azi, în Bucovina de Nord. Parcurge 706 km şi se varsă în Dunăre, lângă Galaţi. Dintre afluenţii Dunării pe teritoriul Romaniei, are cel mai mare bazin hidrografic din ţară, fiind râul intern cu cel mai mare debit de pe teritoriul Romaniei (un debit mediu multianual de peste 225 mc/s la vărsare). Principalii afluenţi ai Siretului sunt: pe partea dreaptă Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Putna şi Buzău, iar pe partea stângă, Bârlad. Pe cursul său, au fost realizate în perioada comunistă mai multe baraje şi lacuri de acumulare, reducând, nu eliminând, pericolul de inundaţii (cele mai recente au fost în anul 2005). Principalele oraşe de pe sau din apropierea cursului său sunt: Siret, Paşcani, Roman, Bacău, Adjud şi Galaţi.

Alte râuri importante sunt Someşul, Crişurile, Timişul, Jiul, Argeş şi Ialomiţa.

Cu toată densitatea mare a reţelei hidrografice, din punctul de vedere al resurselor generate pe teritoriul propriu (fără aportul adus din alte ţări de Dunăre şi alte râuri mai mici) România este una din ţările cele mai sărace în resurse de apă pe kilometru patrat din Europa.

OraşeEdit

Piaţa Victoriei din Timişoara

Lupa Capitolina Galaţi

România este al şaptelea stat ca număr de locuitori şi al nouălea stat ca teritoriu din UE. Oraşele cu peste 200.000 de locuitori, conform ultimului comunicat al Institutului Naţional de Statistică din 2007 http://www.insse.ro/cms/rw/resource/populatia_stab_1%20iulie2007.htm sunt:

Clima Edit

Clima României este temperat-continentală, cu precipitaţii relativ reduse şi cu diferenţe mari între anotimpuri.

Vara este un anotimp călduros, care durează de la sfârşitul lui mai la jumătatea lui septembrie în câmpiile din Sud şi Vest. În sudul României există peste 40 de zile "tropicale" (cu temperaturi peste 30, chiar 35° C) şi peste 90 de zile de vară (cu temperaturi peste 25-30° C). Temperatura maximă absolută din România este de +44.5° C, şi s-a înregistrat la Ion Sion, lângă Brăila, pe 10 august 1951. Adesea, vara apar furtuni puternice cu cantităţi mari de precipitaţii.

De notat că în zonele montane din Nord şi Centru vara este un anotimp temperat, cu puţine zile tropicale sau de vară, şi cu nopţi răcoroase.

Toamna este un anotimp mai scurt, de tranziţie, cu perioade lungi de uscăciune alternând cu perioade de ploi. În a doua parte a lunii octombrie vin primele îngheţuri, iar în noiembrie primele ninsori. În câmpii, acestea se manifestă adesea mai târziu decât în restul ţării.

Iarna este un anotimp friguros, în care masele de aer rece venite din Est aduc temperaturi de până la -20° C sau chiar sub (recordul este de -38,5, la Bod, lângă Braşov, înregistrat la data de 25 ianuarie 1942). Zăpada nu este abundentă comparativ cu alte state europene, atât datorită lipsei de precipitaţii cât şi datorită creşterilor frecvente de temperatură. În Sud şi Vest cu precădere, stratul de zăpadă se topeşte şi reface de câteva ori în decursul unei ierni.

Primăvara este un alt anotimp de tranziţie, relativ scurt. Temperatura creşte cu repeziciune, îngheţurile dispărând în luna aprilie.

Temperatura medie anuală variază de la 11° C în lunca Dunării, la 6° C în Harghita. Temperatura medie a lunii iulie variază între 26° C şi 18° C tot în funcţie de regiune. În ianuarie, aceste temperaturi variază de la 0° C (la Băile Herculane sau la Mangalia) la - 6° C (în depresiuni).

Precipitaţiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română şi până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitaţiile cresc, depăşind pe alocuri 1.000 mm pe an. La altitudini mai mari de 1.800 m, precipitatiile au o valoare de 1.000-1.200 mm/an. Media anuală a precipitaţiilor, urmând scăderea treptată a influenţelor oceanice şi mediteraneene, scade uşor de la vest la est. Media anuală a precipitaţiilor căzute (calculate pe întreg teritoriul) este de 637 mm anual, cu valori sensibil mai ridicate în zonele montane (1.000 - 1.400 mm/an) şi progresiv mai scăzute spre est, în Bărăgan fiind 500 mm/an, iar în Dobrogea şi Delta Dunării coborând până la 400 mm/an.

Demografie Edit

Evoluţia populaţiei României între 1961 şi 2003

Principalul grup etnic în România îl reprezintă românii.[12] Ei reprezintă conform recensământului din 2002 89,5% din populaţie. O comunitate etnică importantă (6,6% din populaţie) este cea a maghiarilor din România, care numără aprox. 1.400.000 de cetăţeni. Dintre aceştia aprox. 670.000 sunt secui. Alte comunităţi importante sunt cele ale rromilor, germanilor şi ucrainienilor din România. Puţin timp după revoluţia din Decembrie 1989, populaţia Romaniei era de aproape 24 milioane. Însă începând cu 1991, aceasta scade treptat, ajungând actualmente la ca. 21 milioane. Această scădere se datorează liberei circulaţii în statele din afara graniţelor României, dar şi ratei natalităţii destul de scăzute.

Structura confesionalăEdit

Majoritatea românilor (86,79%)[12] sunt de confesiune ortodoxă. Până la unirea din 1918, cea mai mare parte a populaţiei din Transilvania (31% din locuitori[necesită citare]) erau credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, ca urmare a trecerii unei mari părţi a românilor, până atunci ortodocşi, la Biserica Romei, la sfârşitul secolului al XVII-lea. În timpul regimului comunist, la 1 decembrie 1948, când ar fi trebuit sărbătorită Unirea Transilvaniei cu România, Biserica Greco-Catolică (Biserica Română Unită cu Roma) a fost interzisă, iar bunurile acesteia au fost trecute în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române sau în aceea a Statului comunist român. După căderea regimului comunist (22 decembrie 1989), noile autorităţi ale Statului au dat un decret, la 31 decembrie 1989, de repunere în legalitate a Bisericii Greco-Catolice, dar, nici până în prezent, nu au fost rezolvate problemele de proprietate ale acestui cult. Catolicismul şi protestantismul sunt prezente mai ales în Transilvania şi Crişana, dar şi în Moldova, mai ales catolicismul, la Iaşi existând o episcopie romano-catolică. În judeţul Bihor, de pildă, este centrul cultului baptist din România, comunitatea dea aici numarand 22.294 adepti[13], catedrala baptistă de aici fiind impresionantă. De asemenea, în România există şi alte culte, precum ortodocşii pe stil vechi, evrei mozaici, cultul armean şi altele asemenea, care, deşi au un număr mic de credincioşi au o mare vechime şi o prezenţă semnificativă în istoria statului român.

În total populaţia creştină din România, reprezintă 99.3% din totalul populaţiei ţării.[12] Deasemenea, la recensământul din 2002, existau 23.105 de persoane fără religie sau atei. În Dobrogea, există o mică populaţie musulmană, rămasă de pe vremea colonizării otomane din trecut.

Aglomerări urbaneEdit

Reţeaua urbană este dominată categoric de greutatea specifică a municipiului Bucureşti, care are aproape 2.000.000 de locuitori. Oraşe cu rol de echilibru ("capitale regionale") sunt Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Galaţi şi Timişoara. Între 1992 şi 2002 populaţia tuturor oraşelor cu peste 100.000 de locuitori a scăzut, cu excepţia celei a municipiului Focşani. Există o tendinţă spre formarea de arii metropolitane - un exemplu este creşterea populaţiei în judeţul Ilfov în dauna Bucureştiului.

CulturăEdit

Mihai Eminescu

Localizarea României, la contactul dintre Europa Centrală, Europa de Est şi Peninsula Balcanică, face ca această cultură să fie foarte influenţată de aceste trei regiuni. Dominaţia Imperiului Otoman asupra ţării, a lăsat urme, ca şi migraţia slavilor, şi stabilirea saşilor şi secuilor. Totuşi, originea latină a culturii şi civilizaţiei româneşti au fost păstrate. În ultimele două secole, Europa Occidentală, în special Franţa, a influenţat cultura românească.

Literatura română a fost foarte puţin promovată în străinătate, în ultimii 150 de ani unii scriitori au devenit cunoscuţi la nivel European, chiar mondial, cum ar fi Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, Mircea Eliade, Eugen Ionesco sau Panait Istrati, Emil Cioran.

Imnul naţionalEdit

  • 1860 - Primele preocupări pentru un imn propriu-zis au avut loc în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, când se organizează un concurs în acest sens şi trei compoziţii sunt adoptate pentru armata română, folosindu-se ca imn naţional una din ele, „Marş triumfal spre primirea steagului Măriei Sale", creat de capelmaistrul fanfarelor militare, cpt. Eduard Hǔbsch (1833-1894).
  • 1881 - Melodiei imnului compus de Eduard Hǔbsch i se asociază versurile lui Vasile Alecsandri cu denumirea Imn Regal Român"', care rămâne Imn Naţional până în 1947.
  • 1948 - Odată cu venirea la putere a comuniştilor, imnul ţării devine Zdrobite cătuşe în urmă rămân", versuri de Aurel Baranga, melodia Matei Socor.
  • 1953 - se adoptă Te slăvim, Românie!" de Matei Socor, versuri de Eugen Frunză şi Dan Deşliu.
  • 1975 - Imnul de Stat devine Pe-al nostru steag e scris Unire", compus de Ciprian Porumbescu în 1880, pentru a fi imnul societăţii studenţeşti „România Jună" din Viena.
  • 1977 (octombrie) - Imn Naţional al Republicii Socialiste România devine Trei culori", tot o creaţie a lui Ciprian Porumbescu.
  • 1990 (ianuarie ) - Este adoptat ca Imn Naţional Deşteaptă-te, române", versuri de Andrei Mureşanu, melodia de Anton Pann. Poezia “Deşteptă-te române” a fost scrisă de Andrei Mureşanu în 1848, cu titlul iniţial “Un răsunet” şi a apărut în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură” alături de prima parte a Proclamaţiei de la Islaz. Poezia a fost adoptată ca imn al revoluţionarilor români la 1848 şi a fost cântată pe o melodie de Anton Pann. În 1918, la Marea Unire, imnul a răsunat pe Câmpia Libertăţii de la Alba Iulia. După revoluţia din 1989 cântecul a fost adoptat ca imn naţional.

Vezi şi:

Patrimoniu mondialEdit

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din România:

SportEdit

Nota finală de la Montreal.Nu se putea afişa 10...

România este cunoscută la nivel internaţional şi datorită sportului, această ţară putându-se mândri cu mari valori sportive. O sportivă foarte cunoscută, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, este Nadia Comăneci; ea a câştigat cinci medalii olimpice şi este prima care a primit nota zece într-un concurs olimpic de gimnastică. Este considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX şi una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii din toate timpurile.

Echipa de fotbal Steaua Bucureşti este singura echipă românească ce a câştigat Cupa Campionilor, în 1986, învingând FC Barcelona cu 2-0 la penalty-uri.

O altă vedetă a sportului românesc este fotbalistul Gheorghe Hagi, actualmente antrenor şi om de afaceri. Este fotbalistul român deţinător al recordului de goluri marcate la echipa naţională a României. De asemenea a deţinut pentru o scurtă perioadă de timp şi recordul selecţiilor în echipa naţională (recordul a fost doborât de Dorinel Munteanu). Gheorghe Hagi este considerat în unanimitate cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, fiind supranumit încă din tinereţe „Maradona din Carpaţi”.

În tenis s-au remarcat Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, ambii câştigând numeroase competiţii internaţionale de prim rang în anii 1970,iar in Taekwon-do s-a remarcat Cosmin Oprescu prin castigarea mai multor titluri de campion european şi vicecampion mondial

TurismEdit

Castelul Corvineştilor, Hunedoara

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale şi a istoriei sale bogate. Numărul de turişti este în creştere, ajungând în prezent la aproximativ 6-7 milioane pe an, iar această activitate devine o sursă tot mai importantă de venit. Economia românească e caracterizată de un potenţial uriaş pentru turism, acesta atrăgând 880 milioane de euro în investiţii în 2005[14].

ArmatăEdit

Trupe române în Afganistan

Nava-şcoală a marinei militare: "Mircea"

Armata Românǎ este formată din trei categorii de "arme": Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele Navale. Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituţie profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajaţi, dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini [15]. Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.

Surse, note, referinţeEdit

Note şi referinţe:
  1. en International Monetary Fund: Country GDP
  2. en International Monetary Fund: Per capita GDP
  3. Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 bis
  4. Constituţia Republicii Populare Române din 1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 bis din 13 aprilie 1948
  5. Constituţia Republicii Populare Romîne din 1952, publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 27 septembrie 1952
  6. [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=39297 Legea nr. 1 din 25 martie 1961 pentru modificarea Capitolului III, precum şi a articolelor 43, 44 şi 75 din Constituţia Republicii Populare Romîne]
  7. Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 21 august 1965
  8. Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituţiei Republicii Socialiste România, ce dispune renumerotarea articolelor şi republicarea în Buletinul Oficial nr. 45 din 28 martie 1974
  9. Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale
  10. Decret-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
  11. Constituţia României din 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991
  12. 12,0 12,1 12,2 Recensământ 2002, p.8
  13. Recensământ 2002, p.9
  14. Gândul, 29 dec 2005 - Turismul
  15. Distribuţia pe arme, estimată pentru 2007

Legături externe Edit

Wikipedia-logo.png Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: România. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.

Around Wikia's network

Random Wiki