Fandom

România

Regulamentul Organic

1.811pages on
this wiki
Add New Page
Talk1 Share
Obşteasca Adunare, 1837.jpg

Sfatul boieresc al Ţării Româneşti în 1837

Regulamentul Organic a fost o lege organică cvasi-constituţională promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti în Moldova şi Valahia. Conservator în esenţă, documentul a iniţiat totuşi o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societăţii locale. Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Situaţia existentăEdit

Stema României
Acest articol face parte
din seria Istoria românilor
Dacia
Perioada medievală
Renaşterea naţională
Regulamentul Organic
Războiul de independenţă
Regatul României
România Mare
Al doilea război mondial
Comunismul
Republica Moldova
România contemporană


Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din perioada anilor 1400, au fost subiectul mai multor intervenţii ruse începând cu războiul ruso-turc din 1710-1711, când o armată rusească a pătruns în Moldova, iar armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Ţara Românească. Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianţe, ca şi fragilitatea regulilor otomane puse în faţa unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moştenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să îşi întărească controlul deţinut în zonă, în special prin conducătorii fanarioţi (numiţi direct de către Poartă).

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani şi ruşi, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ţinând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancţiona intervenţiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate. Astfel, Rusia intenţiona să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porţii în contextul războaielor napoleonice (casus belli din conflictul dintre 1806 şi 1812). Rusia dorea astfel şi să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influenţa Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812. Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova şi Valahia.

În ciuda afluxului de greci, sosiţi în principate ca o nouă birocraţie favorizată de conducătorii locali, conducerea tradiţională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boiereşti, care se opuneau încercărilor de reformă, menţinându-şi privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât şi la Sankt Petersburg.[1]

Rom1793-1812.png

Moldova (în portocaliu) şi Valahia (verde), între 1793 şi 1812

În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creşterea statutului strategic a regiunii s-a observat şi prin deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluţiei situaţiei locale (Rusia, Imperiul Austriac şi Franţa; ulterior, britanicii şi prusacii).[2] În plus consulii au acordat privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiţi ("subiecţi", în limbajul timpului).[3]

O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naţionalismului grec în Balcani, în aceeaşi perioadă cu războiul grec de independenţă au dus la preluarea controlului asupra celor două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, şi obţinut în faza iniţială, sprijinul rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriştii au găsit o situaţie mai complexă în Ţara Românească, unde o regenţă boierească au solicitat acestora să obţină alungarea instituţiilor fanariote. S-a obţinut un compromis prin sprijinul acordat de aceştia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiţi, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influenţa ei în regiune). Rusia însă şi-a retr as sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obţină sprijinul Porţii, ceea ce a dus în final la execuţia sa de către o alianţă a eteriştilor şi boierilor locali (aceştia din urmă alarmaţi de noul său program, cu tente anti-boiereşti). Otomanii au invadat regiunea, au zdrobit Eteria, iar boierii, văzuţi ca o facţiune separată, au obţinut de la Înalta Poartă privilegii şi sprijinul pentru a pune capătul sistemului fanariot.[4]

Convenţia de la Cetatea Albă şi Tratatul de la AdrianopolEdit

Galatzi 1826.jpg

Portul Moldovei, Galaţi (1826)

Primele domnii sub Ioniţă Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei şi Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Valahiei - au fost de scurtă durată: deşi relaţia de clientelism dintre domnitorii fanarioţi şi conducători externi nu a mai existat, Sturdza şi Ghica au fost detronaţi în urma intervenţiei militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829. Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acut[5] între boierii care formau pătura medie şi familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privinţa politicii.[6]

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenţia Rusiei în războiul grec de independenţă, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetăţii Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor: Convenţia de la Cetatea Albă a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de şapte ani pentru principii aleşi de Divane şi, totodată, dădea celor două state dreptul de a fectua , în mod liber, comerţ internaţional (spre deosebire de tradiţia limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorităţi în privinţa comerţului cu grâu).[7]

Prezenţa militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârşitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).[8] Campania, prelungită în cursul anului următor şi coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică şi holeră (care, împreună, au ucis aproxiamtiv 1,6% din populaţia celor două ţări),[9] a devenit repede o povară pentru economiile locale:[10] potrivit unor observatori britanici, Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaştri, pentru a face faţă cerinţelor armatei ruse.[11] Acuzaţii de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscate practice toate animalele pentru nevoile lor şi că ofiţerii ruşi au insultat clasa pollitică afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugaţi la care în locul acestora; această acuzaţie a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.[12] El a amintit şi despre insatisfacţia crescândă faţă de noua stăpânire şi că ţăranii erau în mod special supăraţi din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.[13] Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră.[14] În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creştere a şeptelului a rămas constant (o creştere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 şi 1837).[15]

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendenţa politică a Rusiei în regiune. Mai mult, sudul Valahiei a fost stabilit pe talvegul Dunării, Valahia obţinând astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.[16] Libertatea comerţului (care consta în principal în exporturi de cereale) şi libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permiţând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum şi un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei şi Valahiei stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci şi piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Valahia în 1830).[17]

Ocupaţia rusă asupra Moldovei şi Valahiei, (precum şi asupra oraşului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparaţiilor de război de către otomani. Împăratul Nicolae I l-a numit pe Feodor Pahlen ca guvernator al celor două ţări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „preşedinţi plenipotenţiari ai Divanelor din Moldova şi Valahia”,[18] şi supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”. Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova şi Barbu Dimitrie Ştirbei în Valahia şi-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii şi au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu Piotr Jeltuhin în februarie 1829.[19]

AdoptareaEdit

Kiseleff.jpg

Pavel Kiseleff

Situaţia de după Adrianopol a fost percepută în Valahia şi Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezprerii,[20] iar Jeltuhin îşi folosise poziţia pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri şi redusese la tăcere toată opoziţia exilând toţi boierii anti-ruşi din principate (incluzând chiar şi pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului Valahiei care a combătut metodele sale de guvernare).[21] Istoricul Ghica consemna: "Generalul Jeltuhin şi subordonaţii săi au apărat toate abuzurile şi nedreptăţile ruseşti. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă şi a face reclamantul să se retragă de teamă să nu păţească ceva şi mai rău decât ceea ce păţise iniţial".[22] Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situaţie mai complexă: "Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă şi corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulţi dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfăţişa starea deplorabilă în care se aflau principatele".[23]

Pavel KiseleffEdit

Al treilea şi ultimul guvernator rus Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 şi s-a confruntat de la început cu epidemii de ciumă şi holeră,[24] pe care le-a rezolvat impunând carantina şi importând grâu din Odessa.[25] Administraţia sa a durat până la 1 aprilie,1834 şi a efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie 1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune.[26]

Regulamentul Organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferenţele erau legate doar de buget şi restricţiile privind forţele militare)[27] la 13 iulie 1831 în Valahia şi 13 ianuarie 1832 în Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II-lea nu a fost cerută de către Kiseleff.[28] .

Conjunctura economică Edit

Oraşe şi localităţiEdit

AKauffmannJReyIasiFair.PNG

Un târg cosmopolit la Iaşi (cca.1845)

Începând cu administraţia reformistă a lui Kiseleff, cele două state au intrat într-o serie de schimbări profunde de ordin social, politic şi cultural.

În ciuda sub-reprezentării pe plan politic, clasa de mijloc a profitat de pe urma dezvoltării comerţului. Sub o continuă competiţie din partea sudiţilor, asocierile tradiţinale (bresle sau isnafuri) au decăzut, ducând la un mediu mai competitiv, mai apropiat de capitalism.[29] Deşi competiţia tradiţională venită din partea grecilor faţă de comercianţii şi fabricanţii români a scăzut, ei s-au confruntat în continuare cu o concurenţă austro-ungară de diverse naţionalităţi, apărând şi o mai crescută imigrare a evreilor. Evreii veneau în principal din Regatul Galiţiei şi Lodomeriei, respectiv Rusia, de obicei ei devenind proprietari de hanuri, birturi şi taverne, iar ulterior bancheri şi proprietari de terenuri (vezi Istoria evreilor în România).[30] În acest context a început să se dezvolte un sentiment anticatolic, bazat, conform lui Keith Hitchins, pe presupunerea că influenţa austriacă şi catolicismul erau strâns legate între ele şi pe preferinţa tot mai răspândită pentru secularism.[31]

Bucuresti punte 1837.jpg

Pod din Bucureşti (1837)

Clasa de mijloc românească forma baza a ceea ce va deveni mai apoi electoratul liberal şi provoca discursul xenofob al Partidul Naţional Liberal în perioada de la 1875 până la primul război mondial).[32]

Dezvoltarea urbană a avut loc foarte repede: per total populaţia urbană s-a dublat până în 1850.[33]. Bucureşti, capitala Valahiei, a crescut ca populaţie de la 70.000 în 1831 la app. 120.000 în 1859; Iaşi, capitala Moldovei, avea aproape jumătate din acea cifră.[34] Brăila şi Giurgiu, porturi dunărene revenite sub stăpânirea Valahiei (de la otomani), ca şi portul moldovean Galaţi, s-au dezvoltat din comerţul cu grâu, devenind oraşe tot mai prospere.[35] Kisellef, care îşi centralizase aparatul administrativ la Bucureşti, a acordat o mare atenţie dezvoltării oraşului, îmbunătăţindu-i infrastructura şi serviciile şi creându-i, la fel şi altor oraşe, o administraţie locală (vezi Istoria Bucureştiului).[36]

Mediul rural Edit

Giurgiu1837.jpg

Târg ţărănesc în Valahia, oraşul Giurgiu (1837)

Succesul comerţului cu grâne a fost asigurat de o abordare conservatoare a proprietăţii private, care a restricţionat drepturile ţăranilor de a exploata în folos propriu loturile de pământ închiriate pe moşiile boiereşti (Regulamentul le permitea să consume app. 70% din recolta totală, iar boierii aveau dreptul să îşi folosească o treime din proprietate în orice mod doreau);[37], în timp ce micile proprietăţi, create după ce Constantin Mavrocordat abolise iobăgia în anii 1740 s-au dovedit a fi mai puţin productive în faţa competiţiei marilor proprietari de pământuri — boierii au profitat de pe urma situaţiei, întrucât tot mai mulţi ţărani proprietari de pământ au fost obligaţi să recurgă la arendarea pământului, ei datorând în continuare zile de muncă stăpânilor lor.[38] Reglată de Regulament ca fiind de până la 12 zile pe an,[39] prestarea de muncă în folosul boierilor era totuşi mai redusă ca importanţă faţă de alte regiuni ale Europei; însă cum ţăranii se bazau pe vite pentru a-şi suplimenta veniturile şi a avea o resursă de alimente în plus, iar păşunile rămâneau proprietatea exclusivă a boierilor, ei erau obligaţi să accepte mai multe zile de lucru în folosul boierului respectiv, pentru dreptul de a folosi păşunile (ajungând astfel la nivelul Europei Centrale din acest punct de vedere, fără a fi însă reglementate de lege).[40] Mai multe legi din acea perioadă reflectă o preocupare pentru limitarea dreptului ţăranilor de a evita prestarea zilelor de muncă în folosul boierilor prin achitarea unei sume de bani în schimb, lucru ce a oferit boierilor o forţă de muncă pentru a face faţă cererii tot mai mari pentru cereale pe pieţele străine.[41]

Din punct de vedere al accesului la păşuni, Regulamentul împărţea ţăranii în trei categorii, în funcţie de avere: fruntaşii, care, prin definiţie, aveau 4 animale mari şi una sau mai multe vaci (puteau folosi aproximativ 4 hectare de păşune); mijlocaşii — două animale mari şi o vacă (aproximativ 2 hectare) şi codaşii — oameni ce nu aveau avere, şi nu puteau folosi păşunile.[42]

În acelaşi timp, importantele schimbări demografice şi-au pus amprenta asupra situaţiei de la ţară. Pentru prima oară proviziile alimentare nu mai erau abundente în faţa unei creşteri a populaţiei cauzată, între altele, de măsurile luate împotriva epidemiilor; migraţia din mediul rural spre cel urban a devenit un fenomen de amploare, după cum a devenit relativa creştere a urbanizării zonelor rurale tradiţionale, cu o explozie a aşezărilor în jurul târgurilor existente.[43]

Nicolae Grigorescu 019.jpg

Curte ţărănească, pictată de Nicolae Grigorescu, înfăţişând o curte tipică a ţăranilor din sec. al XIX-lea

Aceste procese au dus la o industrializare minimă (deşi manufacturile au fost pentru prima oară construite în perioada fanariotă): cea mai mare parte a veniturilor proveneau de la o agricultură foarte productivă bazată pe munca ţăranilor, iar ele erau apoi reinvestite tot în producţia agricolă.[44] În paralel, s-au intensificat conflictele între cei care lucrau pământul şi proprietari: după o creştere în numărul de procese implicând arendaşii şi o scădere a calutăţii lucrărilor efectuate ca zile de muncă obligatorii, rezistenţa, inspirată de exemplele lui Tudor Vladimirescu şi a altor diferiţi haiduci, s-a transformat în sabotaj şi uneori în violenţă.[45] Un incident mai important a avut loc în 1831, când aproximativ 60.000 de ţărani au protestat împotriva criteriilor de recrutare planificate; trupele ruseşti trimise pentru a potoli revolta au ucis aproximativ 300 de oameni.[46]

Evoluţii politice şi culturaleEdit

Cea mai importantă dezvoltare culturală din perioada Regulamentului a fost naţionalismul romantic românesc, în strânsă legătură cu francofilia. Modernizarea instituţinală a dus la o renaştere a mişcării intelligentia. În plus, conceptul de "naţiune" a fost estins pentru prima oară dincolo de clasa,[47] şi mai mulţi membri ai claselor privilegiate au început să se preocupe de rezolvarea problemelor ţărănimii, interes împărtăşit de multe figuri politice ale anilor 1840.[48]

Wallachian infantery marching, 1837.jpg

Manevre ale miliţiilor din Valahia (1837)

Temele naţionaliste includeau acum şi preocuparea pentru originile latine ale românilor [49] şi referirea tot mai deasă la provincia romană Dacia (găsită începând cu Dacia Literară a lui Mihail Kogălniceanu).

Educaţia, accesibilă încă doar persoanelor cu o stare materială ridicată, a fost mai întâi eliberată de dominaţia limbii greceşti, după eliminarea fanarioţilor; încercările lui Gheorghe Lazăr (la Colegiul Sfântul Sava) şi Gheorghe Asachi de a iniţia o tranziţie către predarea în limba română au avut succese slabe, dar Valahia a devenit scena unei astfel de mişcări după ce Ion Heliade Rădulescu şi-a început cariera de profesor şi a apărut Curierul Românesc.[50] Moldova a urmat la scurt tip, după ce Asachi a început tipărirea revistei sale Albina Românească.[51] Regulamentul a dus la crearea de şcoli noi, dominate de figuri ale românilor transilvăneni exilaţi după ce îşi exprimeseră dezacordul legat de condiţiile din Imperiul Austriac; aceşti profesori, care nu agreau modelele culturale franceze adoptate de societate (considerându-le nenaturale), s-au alăturat lui Ioan Maiorescu şi August Treboniu Laurian.[52]

Reception at Palatul Domnesc, 1843.jpg

Soirée la Palatul Princiar din Bucureşti (1842)

Naţionalismul a fost impulsionat şi de crearea unor mici armate, supervizate de Rusia (denumite ocazional şi "miliţii"; vezi forţele militare moldoveneşti şi forţele militare valahe). Prima astfel de trupă valahă a început să existe din toamna anului 1831, fiind condusă de Kisselef însuşi.[53] Conform lui Ion Ghica, prestigiul carierelor militare avea deja o tradiţie locală: "Doar sosirea moscoviţilor în 1828 a pus capăt stilului de viaţă uşuratic al tinerilor copii de boieri, eii devenind de multe ori comisionari (mehmendari) în serviciul generalilor ruşi, pentru a asigura aprovizionarea trupelor. În 1831 majoritatea lor s-au înrolat în miliţiile naţionale."[54]

Occidentalizarea societăţii româneşti s-a intensificat ducând la crearea unei noi generaţii în societatea românească. [55] Modelul cultural urmat era cel francez, ca urmare a contactelor tot mai intense stabilite între regiune şi Consulatul Francez şi Primul Imperiu Francez (a existat, printre altele şi planul de a petiţiona pe Napoleon Bonaparte, considerat descendent al împăraţilor bizantini, cu o plângere împotriva fanarioţilor, [56]). Acest trend a fost consolidat de către modelul cultural francez adoptat în parte de ruşi, [57] o simpatie reciprocă crescândă între Principate şi Franţa, în special sub Monarhia de Iulie franceză, [58] şi, înscrierea tinerilor boieri la începutul anilor 1920 în diverse instituţii educaţionale pariziene (urmată de deschiderea în 1830 a şcolii franceze din Bucureşti).

Regulile statutare şi opoziţia naţionalistăEdit

Proclamaţia de la Islaz (1848).jpg

Proclamaţia de la Islaz

În 1834, în pofida condiţiilor redactate în actele fondatoare, Imperiul Ţarist şi cel Otoman au căzut de acord să numească primii doi hospodari (şi nu să organizeze alegeri, aşa cum se stabilise în prealabil). În felul acesta cele două puteri sperau că viitorii domnitori vor implementa reformele într-un ritm moderat şi că vor câştiga loialitatea acestora împotriva opoziţiei boierilor conservatori.[59] Cei aleşi au fost Alexandru al II-lea Ghica (fratele vitreg al domnului precedent, Grigore al IV-lea) ca domnitor al Ţării Româneşti şi Mihail Sturdza (văr îndepărtat al lui Ioniţă Sandu Sturdza) ca domnitor al Moldovei. Cele două domnii (numite în general domnii regulamentare), supravegheate atent de consulul rus şi de o seamă de consilieri pe probleme tehnice, s-au confruntat foarte curând cu o opoziţie unită şi foarte activă în cadrul Adunărilor Naţionale din cele două principate.[60]

Imediat după confirmarea Regulamentului, Rusia a început să reclame celor doua Adunări aprobarea câte unui nou articol care să stipuleze că textul Regulamentului nu poate fi modificat fără acordul comun al curţilor de la Istanbul şi Sankt Petersburg.[61] În Ţara Românească, datorită presiunii crescânde a ruşilor pe acest subiect, în 1834 a izbucnit un scandal care a dus ulterior la o îngheţare a negocierilor pentru următorii patru ani. Un grup naţionalist din corpul legislativ începe în aceasta perioadă de stagnare să lucreze la un proiect propriu de constituţie, proclamând sfârşitul protectoratului rus şi al suzeranităţii otomane, cu garanţii ale auto-determinării din partea puterilor europene ale vremii.[62] Conducătorul radical al acestei mişcări, Ioan Câmpineanu, întreţinea legături puternice cu gruparea poloneză Związek Jedności Narodowej (Asociaţia Uniunii Naţionale) condusă de aristocratul Adam Jerzy Czartoryski şi cu alte grupări naţionaliste romantice din Europa;[63]. După votarea în sfârşit a articolului adiţional, pe fondul protestele boierilor datorită intervenţiei lui Ghica, Câmpineanu a fost forţat să-şi abandoneze funcţia şi să se refugieze în Europa Centrală (până când a fost arestat şi trimis înapoi în ţară de austrieci pentru a fi întemniţat la Bucureşti).[64]. Începând din acest moment, opoziţia s-a organizat după modelul francmasoneriei, având ca nucleu de bază nume ca Mitică Filipescu, Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Ion Ghica, Christian Tell, Dimitrie Macedonski şi Cezar Bolliac (cu toţii împărtăşeau idealurile lui Câmpineanu)[65] — în 1840, Filipescu şi mulţi alţii din grupul său au fost arestaţi şi întemniţaţi, după ce încercaseră în zadar să profite de criza din Imperiul Otoman creată de revolta lui Muhammad Ali al Egiptului.[66]

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei.jpg

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei în timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească

Abuzurile repetate la adresa statului de drept şi ameninţarea constantă a revoltelor le-a făcut pe cele două imperii să-şi retragă susţinerea pentru Ghica în 1842,[67]. Succesorul său, Gheorghe Bibescu, a fost primul şi singurul domnitor votat în vreuna dintre cele doua Adunări Naţionale. Situaţia în Moldova era mai puţin tensionată, în principal datorită lui Sturdza, care a reuşit cu abilitate să calmeze şi să manipuleze opoziţia anti-rusească şi să-şi pună reformele în aplicare.[68]

Anul 1848 aduce o nouă consolidare a opoziţiei liberale în contextul efervescenţei revoluţionare din acel an din Europa (Primăvara popoarelor). Tentativa revoluţionară din Moldova de la sfârşitul lui martie a fost ucisă din faşă şi a dus la revenirea trupelor ţariste.[69] Însă revoluţia din Ţara Românească a avut succes: după Proclamaţia de la Islaz din 21 iunie, în care se schiţa un nou cadru legal şi o reformă funciară care punea capăt tuturor corvezilor (zilelor de muncă obligatorii), conspiratorii au reuşit să-l detroneze pe Bibescu fără prea multă violenţă (între timp acesta dizolvase Adunarea Naţională) şi au constituit un guvern provizoriu la Bucureşti.[70]

Noul executiv, care organizează în septembrie arderea în public a Regulamentului Organic, a încercat să pună în conflict interesele otomane cu cele ruseşti şi încercând să obţină susţinerea Înaltei Porţi. Succesul iniţial a fost însă anihilat curând după ce diplomaţii ruşi au reuşit să-l convingă pe sultanul ‘Abdu’l-Mijid I să intervină în locul Rusiei (evitând astfel să dea Porţii impresia greşită printr-o prezenţa militară importantă în regiune). [71] Ruşii ocupă totuşi Ţara Românească alături de otomani (care erau prezenţi încă din 18 septembrie, ambele ocupaţii durând până în aprilie 1851; în 1849, cele doua puteri semnează Tratatul de la Balta Liman, care acorda Porţii dreptul de a numi hospodari pe perioade de şapte ani. [72]

Războiul CrimeeiEdit

Black sea crimean war.jpg

Războiul Crimeei şi Marea Neagră

Războiul Crimeei a adus din nou cele 2 state sub administraţie militară rusească, inaugurată în 1853. Domnitorii perioadei, Principele Grigore Alexandru Ghica din Moldova şi Principele Barbu Dimitrie Ştirbei din Ţara Românească, şi-au pierdut tronul, iar regiunea a intrat sub guvernarea generalului rus Aleksandr Ivanovici Budberg.

Întrucât Balcanii rămâneau un teatru secundar de luptă, cele două principate au fost preluate sub o administrare neutră austriacă în septembrie 1854 - ca parte a înţelegerii dintre Poartă şi Rusia (austriecii au rămas până în 1857).[73] Grigore Ghica şi Ştirbei şi-au ocupat tronurile din nou în acelaşi an şi au efectuat ultima parte a reformelor conforme Regulamentului. Cea mai importantă dintre acestea era cea privitoarea la sclavia ţiganilor. În Moldova, ţiganii au fost eliberaţi, fără o perioadă de tranziţie, pe 22 decembrie, 1855; schimbarea a fost însă mai graduală în Ţara Românească, unde măsuri de scădere a comerţului cu sclavi fuseseră luate în prealabil, iar decizia de a interzice sclavagismul fusese luată de către Ştirbei pe 20 februarie, 1856.[74] Îngrijorat de o posibilă înrăutăţire a relaţiilor boieri-ţărani, Ştirbei, care guverna fără un Sfat (numind în schimb propriul său Divan), decisese măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia la ţară, în final stabilind ca obligatorie munca pe bază de contract.

Austrian troops, 25 August-6 September 1854, Lanzedelli.jpg

Trupele austriece în Bucureşti, 1854

În această perioadă începe să se facă tot mai auzită vocea celor ce doreau unirea Principatelor, iar cei doi monarhi au început să accepte ideile grupării unioniste Partida Naţională (create în 1848 de către revoluţionarii întorşi din exil).

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie, 1856), care a plasat statele în continuare sub suzeranitate otomană, dar sub protectoratul tuturor puterilor europene (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Prusia, Austria şi Rusia).[75] Statele protectoare trebuiau să hotărească o formulă de compromis pentru uniunea proiectată. Otomanii au cerut, însă, şi au obţinut, în contradicţie cu Regulamentul, detronarea ambilor domni şi organizarea de alegeri pentru Divane .[76] Rezultatele au fost disputate până la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, care a domnit ca şi primul Domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, baza României moderne.

Vezi şiEdit

BibliografieEdit

Legături externeEdit

NoteEdit

Surse, note, referinţeEdit

Note şi referinţe:
  1. Djuvara, p.69
  2. Djuvara, p.81-82; Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...
  3. Djuvara, p.184-187; Giurescu, p.288; Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...
  4. Djuvara, p.296-301; Giurescu, p.114-115; Hitchins, p.178-191; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  5. Djuvara, 318; Russo, VI-VII
  6. Djuvara, p.318-319; Iorga, Istoria României
  7. Djuvara, p.320; Hitchins, p.198-199; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  8. Djuvara, p.320
  9. Giurescu, p.122
  10. Hitchins, p.192
  11. Djuvara, p.321-322
  12. Ghica, Bârzof; Girardin, în Djuvara, p.321
  13. Girardin, în Djuvara, p.323, notând (1836) cuvintele unui ţăran care îşi exprima scepticismul la primirea veştilor despre retragerea rusă din ]834: "[...] Îi văd plecând, întorcându-se şi întorcând spatele unul altuia, ca şi cum ar dansa. Pentru ei să plece, ar trebui să ne întoarcă spatele toţi în acelaşi timp!"
  14. Pavlovici, Cap.3, p.51
  15. Djuvara, p.232
  16. Djuvara, p.323; Giurescu, p.122, 127
  17. Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...
  18. Giurescu, p.122; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  19. Giurescu, p.123
  20. Hitchins, p.200
  21. Djuvara, p.323
  22. Ghica, Bârzof
  23. Ghica, Bârzof
  24. Pavlowitch, Chapter 3, p.51
  25. Hitchins, p.202
  26. Hitchins, p.201
  27. (Giurescu, p.123)
  28. Hitchins, p.203
  29. Djuvara, p.187, 189; Giurescu, 127, 288
  30. Djuvara, p.180-182; Pavlowitch, Chapter 3, p.53
  31. Hitchins, p.174
  32. Djuvara, p.138; Pavlowitch, Chapter 9, p.185-187
  33. Hitchins, p.215
  34. Djuvara, p.176; Pavlowitch, Chapter 3, p.53
  35. Djuvara, p.323; Giurescu, p.122, 127; Pavlowitch, Chapter 3, p.53
  36. Giurescu, p.123-127
  37. Djuvara, p.326; Pavlowitch, Cap. 3, p.53
  38. Djuvara, p.259-261; Pavlowitch, Capitolul 3, p.53
  39. Djuvara, p.259, 260
  40. Djuvara, p.327
  41. Hitchins, p.226
  42. Djuvara, p.326-327
  43. Hitchins, p.215-216
  44. Djuvara, p.327; Pavlowitch, Capitolul 3, p.53
  45. Djuvara, p.262-263, 329
  46. Djuvara, p.328
  47. Berindei, p.9; Pavlowitch, Capitolul 3, p.54
  48. Berindei, 9, 10; Djuvara, p.331
  49. Hitchins, p.175, 176-177; Pavlowitch, Chapter 3, p.53
  50. Djuvara, p.215, 352; Giurescu, p.125; Hitchins, p.235-236; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  51. Hitchins, p.244; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  52. Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...
  53. Giurescu, p.124
  54. Ghica, Din vremea lui Caragea
  55. Berindei, 9-10; Giurescu, p.125-126; Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...; Pavlowitch, Chapter 3, p.54
  56. Berindei, p.8-9; Ghica, Băltăreţu
  57. Giurescu, p.126
  58. Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...
  59. Djuvara, p.325; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  60. Djuvara, p.324, 329; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  61. Djuvara, p.329; Hitchins, p.210; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  62. Djuvara, p.329; Hitchins, p.210-211
  63. Djuvara, p.329; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  64. Djuvara, p.329
  65. Berindei, p.10
  66. Djuvara, p.330; Giurescu, p.132-133
  67. Djuvara, p.325; Hitchins, p.212; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  68. Djuvara, p.325; Hitchins, 213-215; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...; Pavlowitch, Chapter 3, p.52
  69. Djuvara, p.331; Hitchins, p.292-294
  70. Djuvara, p.330-331; Giurescu, p.133-135; Hitchins, p.294-307; Pavlowitch, Chapter 3, p.55
  71. Djuvara, p.331; Giurescu, p.135-136; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...; Pavlowitch, Chapter 3, p.55
  72. Giurescu, p.139-140; Hitchins, p.335-336; Pavlowitch, Chapter 3, p.55
  73. Pavlowitch, Capitolul 3, p.56
  74. Djuvara, p.276-278
  75. Pavlowitch, Capitolul 3, p.56
  76. Pavlowitch, Capitolul 3, p.56
Wikipedia-logo.png Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Regulamentul Organic. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on Fandom

Random Wiki