FANDOM


Acest articol se referă la formaţiunea politică din România. Pentru alte sensuri vedeţi Partidul Naţional Liberal (dezambiguizare).
Partidul Naţional Liberal
Sigla pnl
Preşedinte Călin Popescu-Tăriceanu
Fondat 24 mai 1875
Sediu Bd. Aviatorilor 86, 10
Bucureşti
Ideologie politică Liberalism conservator
Poziţie politică Centru-dreapta
Afiliaţie internaţională Internaţionala Liberală
Afiliaţie europeană Partidul European Liberal Democrat şi Reformist
Grup europarlamentar ALDE
Culori Galben şi albastru
Site web www.pnl.ro
Vezi şi Politica României

Partide politice
Alegeri

Partidul Naţional Liberal este un partid politic parlamentar major din România şi principalul partid politic de guvernământ începând cu 2004. Preşedintele partidului, Călin Popescu-Tăriceanu, este şi Prim- ministrul României.

Istoricul partiduluiEdit

Partidul Naţional Liberal din România a apărut ca şi o formaţiune politică în 1864, condus fiind de Dumitru şi Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi fraţii Golescu, participanţi activi la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Privind lucrurile din optică oarecum partizană putem remarca fără a greşi că a face un istoric al Partidului Naţional Liberal este echivalent cu a face istoria dezvoltării politice, sociale şi economice a României de la apariţia acestui partid până la sfârşitul perioadei interbelice şi aceasta deoarece trebuie sa avem în vedere faptul că nu există vreun act mai important care să se fi săvârşit pentru organizarea statului român fără ca P.N.L. să fi luat parte la înfăptuirea lui.

Perioada de începutEdit

Curentul care a dus la apariţia acestui partid pe scena politică din ţara noastră este liberalismul, care poate fi definit,“pe larg”, ca fiind un mod de gândire politica apărut în epoca de descompunere a instituţiilor feudale si de ascensiune a burgheziei. În Europa occidentală, liberalismul se dezvoltă concomitent cu ascensiunea oraşelor si a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, împotriva privilegiilor nobiliare şi a restricţiilor din calea comerţului şi industriei. Acestui fundal social-economic al începuturilor lui i se asociază o ideologie politică specifică apărută în rândul intelectualităţii şi al unor exponenţi ai mişcărilor contestatare, ai revoltelor şi ai revoluţiilor din Europa occidentală. Începute în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea în Ţările de Jos şi Anglia, schimbările revoluţionare atingeau apogeul în Franţa care, la 1789, deschidea o întreaga epocă de abolire a vechiului regim feudal la scara continentului, un proces care include şi războaiele napoleoniene, transformate în instrument de expansiune a noilor idei.

Principatele Române şi Transilvania, deşi aflate într-un spaţiu de dominaţie externă a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia şi Rusia, sunt şi ele prinse de unda de şoc a seismului politic şi ideologic al Europei occidentale. Deşi în Moldova şi Ţara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia şi locuitorii oraşelor în general, era slab dezvoltat şi constituit din alogeni, negustori şi meşteşugari care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atât înainte de revoluţia franceză din 1789, cât şi după data menţionată, contactul în cazul din urma fiind mediat şi de emigraţia nobiliara care, deşi relativ mica şi de pe poziţii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova şi Ţara Românească. Influenţa filozofiei luminilor survenea în cele doua principate şi prin intermediul Şcolii Ardelene.

Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualităţi de largă orientare europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova şi Ţara Românească, prin elevi şi studenţi trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii europene.

Revoluţia din Ţara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor româneşti din 1848. "Constituţia" - cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 si 11 iunie - preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile programatice s-au înfăptuit: constituirea unei noi administraţii provizorii; organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale si convocarea unei Comisii a proprietăţii; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare constituantă; desfiinţarea cenzurii si o libertate deplină a presei si tipăriturilor; relaţii cu guvernele revoluţionare europene, etc.

Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noţiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul "Proclamaţiei" din 9 iunie se decreta "tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arata adevărul". Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Ţara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendinţa de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcţie tranzitorie spre organisme legal constituite.

Revoluţia din Ţara Românească şi Moldova afirma în diferitele ei faze de desfăşurare un grup de tineri intelectuali aparţinând boierimii mici si mijlocii îndeosebi. Unitatea dintre aceste elemente o reprezenta doctrina liberal-democrată, inspirata parţial din realităţile social-politice ale principatelor, din încercările anterioare eşuate de schimbare, dar mai ales din contactul direct sau mediat cu Europa occidentală, cu Franţa în primul rând, al cărei sistem de organizare politică si social-economică era asimilat şi transpus pe plan programatic, în timpul revoluţiei. Grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în ambele principate, formaţi la şcoli şi universităţi occidentale, franceze îndeosebi, cu legaturi externe puternice, inclusiv cu cercurile masonice, s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare.

În prima fază a acţiunii de schimbare, grupurile au apărut sub numele de partid liberal, denumire concordantă cu programul lor reformator formulat atât la Iaşi, în martie 1848, cât şi la Bucureşti, în răstimpul iunie-septembrie. Denumirea de partid liberal apare şi în acte publice, inclusiv în cele semnate de moldoveni. Dar tot în acele împrejurări, calificativul liberal purtat de conducătorii revoluţiei din cele două principate alterna cu acela naţional. Mihail Kogălniceanu îşi intitula programul de reforme liberal-democrate cu numele de Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Se remarca faptul ca numele de partid naţional consacrat în deceniile anterioare nu era abandonat, ci preluat în 1848. Dar, pentru ca direcţia de schimbare din acel moment era radicală, noii conducători cumulează ambele nume de naţional şi liberal.

Într-un cadru de largi libertăţi politice, naţiunea română din cele doua principate era chemată, prin Adunările ad-hoc, sa se pronunţe cu privire la viitoarea lor organizare internă. Se deschideau astfel porţile pentru reîntoarcerea proscrişilor de la 1848, care, reveniţi în ţara, se lansau în lupta pentru unire de pe poziţiile libertăţii si egalităţii politice. Desemnarea deputaţilor pentru acele adunări consultative de la Bucureşti si Iaşi, în cursul anului 1857, prilejuia o puternica înfruntare a elementelor liberale care se înfiripau rapid si puternic, cu boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist sa nu le afecteze privilegiile social-politice. Campania politică pentru organizarea Adunărilor ad-hoc în Ţara Românească este un excelent prilej de înfiinţare a primelor nuclee liberale la nivel central şi judeţean. Ca preşedinte al Comitetului central unionist, Constantin Creţulescu, un liberal moderat, folosea acea poziţie pentru dezvoltarea noilor principii de libertate şi egalitate politică, atacând deschis restricţiile pe care autorităţile conservatoare încercau sa le impună dezbaterilor din opinia publică. Prin sprijinul Comitetului central unionist, un număr apreciabil de liberali erau trimişi în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. Printre aceştia figurau: Gheorghe Magheru şi Zamfir Brosteanu în Gorj, Grigore Ghica în Ilfov, Constantin Butculescu şi Heliodor Lapati în Teleorman, Ion C. Brătianu în Argeş, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu în Muscel, Eugen Predescu în Dâmboviţa, Ioan Cantacuzino în Prahova, Nicolae Pâcleanu şi Scarlat Voinescu în Buzău, Grigore Marghiloman şi Constantin Robescu la Focşani, Constantin Creţulescu şi Grigore Filipescu la Brăila.

Aceşti deputaţi liberali din judeţele menţionate reprezentau pe proprietarii mijlocii, cei mari trimiţând de regulă oameni cu idei conservatoare. Deputaţii liberali, numiţi de contemporani şi progresişti, sunt legaţi de revoluţia paşoptistă şi de exilul european. Ion C. Brătianu, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu erau consideraţi ultraprogresişti sau liberal radicali. Ei erau temuţi nu numai de conservatori, ci şi de liberalii moldoveni, Mihail Kogălniceanu dorind ca ei să-şi modereze ideile sociale îndeosebi. Repartizarea geografica a deputaţilor proprietari din Ţara Românească atesta că procentul cel mai mare de liberali îl dădea Muntenia, în timp ce Oltenia era dominata de conservatori. În Moldova, după reconstituirea listelor electorale, triumfau elementele moderate.

În faza luptei politice în cadrul Adunărilor ad-hoc, liberalii din ambele principate nu scapă din vedere faptul ca misiunea lor prioritara era exprimarea unor doleanţe generale, iar nu trasarea unui cadru instituţional-politic al statului. Liberalii munteni, învăţând din experienţa revoluţiei de la 1848, n-au insistat asupra dezbaterii unor chestiuni interne, mai ales asupra acelora sociale, pentru care nici n-ar fi avut cădere. Deşi unele revendicări ţărăneşti sunt aduse în forul consultativ al Moldovei, discuţiile au fost suspendate, în final. În Moldova şi Ţara Românească, deopotrivă liberali şi conservatori, cu sprijinul deputaţilor ţărani, şi-au unit forţele sub forma partidei naţionale, reînviată astfel într-un consens asupra celor patru revendicări fundamentale ale românilor: unire, autonomie, guvernare constituţională şi domnitor străin.

O schimbare sensibilă în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanşată efectiv după ce Poarta şi Puterile Garante, prin Convenţia din 7/19 august 1858, elaborau un aşezământ constituţional pentru Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenţie, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestaţie conservatoare, acţiunea de zăgăzuire a lui fiind susţinută de înseşi autorităţile caimacămeşti. Dar, susţinuţi de presa şi de manifestaţii publice, liberalii atacau puternic autoritarismul şi reacţionarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituţionale, pe acelea de reformă socială. În ambele principate, mai ales în Moldova, colegiile electorale judeţene au devenit teatrul unor înfruntări viguroase între liberali şi conservatori. În ciuda unei campanii politice desfăşurată îndeosebi de liberalii munteni în spiritul elanului şi doctrinei paşoptiste, cele două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti erau dominate de forţe conservatoare şi moderate. Liberalii înşişi erau divizaţi, radicalii munteni, cu Nicolae Golescu plasat în frunte, dar mai ales cu Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti din spate - ca elemente diriguitoare - sunt o grupare politică relativ bine închegată, cu o puternică aderenţă în mediile unor profesiuni liberale şi burgheziei din oraşe şi târguri. Ei sunt repudiaţi de moderaţii de toate nuanţele, inclusiv de A.G. Golescu care încerca să se asocieze cu Mihail Kogălniceanu.

Deşi luptele politice de la finele lui 1858 şi începutul lui 1859 se dădeau în sânul celor două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti în jurul candidatului la domnie, înfruntarea însemna, în esenţă, un autentic program politic pentru fiecare parte. De aici o trăsătură comună între liberalii munteni şi moldoveni, anume promovarea pe tron a unui "progresist", adică liberal, căci domnia - prin întinsele ei prerogative date de Convenţie - devenea o garanţie de succes nu numai pentru programul unionist, ci şi pentru schimbările social-politice aferente.

Confruntarea dintre liberali şi conservatori în jurul desemnării şefilor de stat ai Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, după o primă fază acerbă a unor dispute partizane de pe poziţii ideologice, era deplasată pe terenul interesului naţional, urmărit deopotrivă de ambele curente politice. Consecinţa era că, după ce moldovenii, la 5 ianuarie 1859, promovau pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, un moderat, liberalii radicali şi conservatorii renunţau deopotrivă la proprii candidaţi, cu şansa de reuşita însă nu liberalul Nicolae Golescu, ci unul din foştii domnitori Bibescu sau Ştirbei, reprezentanţii forţelor conservatoare. La Bucureşti, se refăcea astfel partida naţională care, la 24 ianuarie 1859, înfăptuia dubla alegere a aceluiaşi Cuza. O asemenea clarviziune politica aducea, în ultima instanţă, o uniune personala a celor doua principate, în spiritul principiului unionist care însufleţea pe români, opus aceluia federalist trasat de Poartă şi Puterile Garante prin Convenţia de la Paris. În acel mod, se deschideau auspicii extrem de favorabile pentru crearea unui stat român unitar.

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nici o restricţie. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative şi al concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situaţia aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice economiei de piaţă.

Dezvoltarea şi, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcţie de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat şi aspiraţiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire şi acţiune al celei mai dinamice părţi a elitei româneşti.

Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluţiei franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional – culturale şi politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiţii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenţiei nu sunt elemente de origine burgheză, ci, dimpotrivă, acelea care-şi trăgeau puterea din marea proprietate funciară, moşierimea.

O trăsătură caracteristică a liberalismului este naţionalismul. Cei mai avântaţi liberali, radicalii, se numesc ei înşişi partid naţional. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină sub forma suzeranităţii otomane şi protectoratului rusesc, dar şi cu aceea a impunerii numeroşilor străini din economie sub jurisdicţia românească. Deşi apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranităţii depline a statului român, sub raport politic şi economic, precum şi desăvârşirea unităţii în spaţiul etnic.

Promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Concepţia politică conservatoare posedă şi ea o anumită doză de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu aceasta surveneau deosebiri de pondere. În timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale. Liberalii îşi propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendinţă politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenţei diferitelor nuanţe, unele chiar opuse. Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admiraţia faţă de modelul occidental de organizare instituţional-politică. Semn de unitate era şi hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică şi neconcludentă din cauza incapacităţii de a alcătui majorităţi datorită nu numai legii electorale restrictive şi dezbinărilor dintre ei, ci şi lui Cuza care concepea a conduce ţara în afara partidelor politice.

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu şi moderaţii lui Ion Ghica, precum şi o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activităţi de făurire a unui regim politic monarhic – constituţional. Ca un rezultat al acestei activităţi, 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deţinea externele şi Lucrările publice) şi Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderaţi, luaţi atât din stânga cât şi din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a linişti temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranităţii statale. Se convenise iniţial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalităţi, noilor miniştri promiţându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorităţi radicale.

Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, preşedintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiţia să îi fie urmată politica. În cameră, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere şi majoritatea îndepărtată din guvern.

Contradicţiile dintre corpurile legiuitoare şi guvern provoacă dizolvarea Camerei şi organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din ţară, organizându-le ca o forţă politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât şi conservatorismul retrograd. Bizuindu-se pe concursul administraţiei, Kogălniceanu reuşise să-şi asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziţia, lăsându-i şi acesteia un anume rol de jucat.

Poziţia importantă dobândită în Cameră de aceşti moderaţi părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianţă cu “roşii”, să-şi extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze ţara. Carol I însuşi îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului şi înclinaţiilor revoluţionare dovedite de fruntaşi ca I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudenţă şi moderaţie.

Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziţii extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forţă politică greu disociabilă. I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice şi presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulţumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei. Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să şi-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere şi pe radicali.

În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti se părea că şi radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicţiile dintre elementele conservatoare din guvern şi cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînţelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formaţiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.

Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambiţiile şi rivalităţile fruntaşilor liberali din principalul corp legiuitor al ţării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.

Deoarece guvernul Epureanu nu reuşise să-şi găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 îşi prezintă demisia. A urmat formaţiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare şi reprezentând o coaliţie a tuturor tendinţelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna ţara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziţie.

Roşii, fracţioniştii, adepţii lui M. Kogălniceanu şi partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparţinând curentului liberal - dovediră atunci că erau animate de aceeaşi dorinţă. Deşi reduşi la neputinţă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales îşi făceau simţită prezenţa în instituţii sau în eşaloane inferioare ale puterii. Alungaţi din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale şi din unele instituţii, liberalii îşi intensificau activitatea în direcţia constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale ţării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica şi N. Ionescu, fruntaşii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voinţă ardentă de fuziune organizatorică.

Momentul constituirii partiduluiEdit

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizaţi nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămaşi în opoziţie, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Peşacov şi N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Naţional Liberal. Programul menţionat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a “mahalagiilor” din oraşe, dezvoltarea învăţământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Paşa depăşeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceştia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forţeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceştia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădişteanu, M. Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C.A.Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menţionate reprezintă principalele nuanţe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti. În lunile iunie şi iulie 1875 reţeaua de organizaţii liberale se diversifica şi întindea în întreaga ţară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracţioniştii lui Nicolae Ionescu.

În titulatura partidului se îngemănau două concepte, naţional şi liberal, care expuneau însuşi sensul dezvoltării societăţii şi statului român. Termenul “naţional” semnifica continuarea procesului de recuperare identitară nu numai sub raportul întregirii statului în atributele suveranităţii şi independenţei depline, ci şi sub acela al dezvoltării economice, culturale, intelectuale şi educaţionale. Cuvântul “liberal” exprima natura regimului social – economic şi politic instituţional bazat pe proprietate şi libertate, prin căutarea permanentă a unui echilibru între diferitele clase ale societăţii. Denumirea partidului reprezintă deci o chintesenţă istorică a două curente de gândire politică românească din care s-a întrupat statul român modern, ele contopindu-se şi regăsindu-se in ideologia şi practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României. S-a ajuns la promovarea la cârma ţării a guvernului M.C. Epureanu, cu Kogălniceanu la externe, Gh. Vernescu la interne, I.C. Brătianu la Finanţe, Gh. Chiţu la Culte şi instrucţiune Publică, colonelul Slăniceanu la Război.

Guvernul liberal era o expresie a coaliţiei de la Mazar Paşa, în care preşedintele de Consiliu, Manolache Costache Epureanu, un conservator moderat, avea rolul de garant al unei tranziţii line dinspre conservatorismul cu multe înfăptuiri restaurator-regulamentare spre un liberalism ponderat. Prin acest guvern România intra într-o fază decisivă a dezvoltării sale social-economice şi politic-instituţionale.

ConducătoriEdit

Ion C. Brătianu a fost primul preşedinte al PNL, până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891 - 1892), Dumitru Sturdza (1892 - 1908), Ion I. C. Brătianu (1908 - 1927), Vintilă Brătianu (1927 - 1930), Ion G. Duca (1930 - 1933), care a fost asasinat de legionari, şi Constantin I. C. Brătianu (1933 - 1950), care a fost întemniţat de comunişti la penitenciarul Sighet, unde a şi murit.

Liberalii au avut relativ o perioadă lungă de conducere între 1867 şi 1937, cu mici întreruperi, cand actul guvernării l-a exercitat Partidul Naţional Ţărănesc.

Perioada interbelicăEdit

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 şi până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie-noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal. După o scurtă perioadă de organizare şi de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, cârmuind cu autoritate între 1922-1928 (cu o întrerupere între martie 1926 şi iunie 1927) şi 1933-1937. Perioada 1922-1926 a fost probabil epoca celor mai mari succese liberale, guvernul lui Ion I. C. Brătianu rezolvând cu pricepere problemele dificile ale organizarii noului stat întregit, ale unificării celor 4 regiuni, atât din punct de vedere administrativ cât şi cel legislativ; au fost de asemenea anii refacerii economice şi ai aplicării reformelor; s-a adoptat o nouă constituţie. Se poate socoti că, în 1926, Partidul Liberal se află în culmea puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică începută în 1848.

Perioada comunistăEdit

Activitatea PNL a fost suspendată între 1938 şi 1944, an în care şi-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea de către comunişti în noiembrie 1947. Membrii partidului au urmat să fie închişi la Sighet, Aiud, Jilava, Gherla, Botoşani, Râmnicu Sărat, sau în lagărele de muncă propagandistă de la Bicaz sau Canalul Dunăre-Marea Neagră.

PNL s-a implicat în istoria sa în mai multe evenimente ce aveau să devină semnificative pentru România, în special obţinerea independenţei în 1877, construirea Regatului României în 1881, războiul de reîntregire naţională (crearea României Mari) în 1918, reforma agrară în 1921 şi relansarea economică după criza mondiala din 1929 - 1933.

După 1989Edit

După Revoluţia din 1989, PNL a fost reînfiinţat de Dan Amedeo Lăzărescu, Nicolae Enescu, I.V. Săndulescu, şi Sorin Botez, avându-l ca preşedinte în perioada 1990-1995 pe Radu Câmpeanu.

După alegerile din 1996, PNL aflat în Convenţia Democrată a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori şi 27 de deputaţi.

În 1998, PNL fuzionează cu Partidul Alianţei Civice (PAC). În martie 1999, Partidul Naţional Liberal este admis în Internaţionala Liberală, iar preşedintele partidului devine vicepreşedinte al Internaţionalei.

În 2003, PNL şi PD au creat o alianţă pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate şi Adevăr. Alianţa l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru preşedinţia României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage din cursa electorală învocând probleme de sănătate, renunţând totodată şi la preşedinţia PNL. El a delegat atribuţiunile de preşedinte lui Călin Popescu Tăriceanu, vicepreşedinte al partidului.

În octombrie 2006, un grup de membri şi foşti membri ai partidului, condus de foştii preşedinţi Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica, cunoscuţi de presă ca apropiaţi ai preşedintelui Traian Băsescu şi susţinători ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat aşa-numita „Platformă liberală”, optând să înfiiţeze o alta formaţiune politică.

În acest moment Partidul Naţional Liberal are un alt for de conducere, precum şi un nou Statut, alese de către Congres, în ianuarie 2007. Preşedintele ales al PNL este Călin Popescu Tăriceanu, care ocupă totodată şi funcţia de Prim-ministru al României (2004-prezent).

2008Edit

La alegerile locale din 2008 s-a clasat pe locul al treilea ca număr de voturi obţinute (ca. 19%). PNL a obţinut conducerea consiliilor judeţene în cinci judeţe (Bihor, Braşov, Călăraşi, Giurgiu şi Hunedoara), respectiv mandate de primar în municipiile Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc, Deva, Giurgiu, Medgidia, Oradea, Zalău, Calarasi si Oltenita(in alianta cu PNTCD)

StructuraEdit

La nivel naţional, potrivit dispoziţiilor Statutului, organismele de conducere ale Partidului Naţional Liberal sunt:

Congresul (Adunarea Generală a delegaţilor membrilor partidului) este forul suprem de conducere şi decizie la nivel naţional al PNL; Delegaţia Permanentă (DP) exercită conducerea partidului în intervalul dintre congrese; Biroul Politic Central (BPC) propune strategia politica a partidului si coordonează aplicarea ei; Consiliul Naţional (CN) este forul de dezbatere al Partidului Naţional Liberal la nivel naţional; Preşedintele este garantul înfăptuirii Programului politic, al respectării şi aplicării Statutului şi al păstrării unităţii si prestigiului partidului. Secretarul General asigură comunicarea dintre organismele de conducere la nivel central şi filialele teritoriale, asigură gestiunea patrimoniului partidului, raspunde de sistemul informaţional şi de aparatul de lucru.În activitatea sa, Secretarul General este ajutat de Secretari Generali Adjuncţi numiţi de Biroul Permanent Central la propunerea Secretarului General.

Deasemeni, la nivel naţional functionează, pe baza propriilor regulamente, următoarele structuri:

Senatul partidului - organism consultativ al preşedintelui cu privire la păstrarea şi continuarea tradiţiilor şi la dezvoltarea concepţiilor liberale; Curtea de Onoare si Arbitraj - instanţa supremă a partidului; Comisia Centrala de Cenzori - verifică gestiunea partidului; Comisia de Etică - analizează candidaturile propuse pentru Alegerile Parlamentare şi pentru funcţiile în Guvern şi în administraţia publică centrală; Tineretul Naţional Liberal - coordonează activitatea specifică a structurilor de tineret constituite la nivelul filialelor teritoriale; Liga Alesilor Locali - coordonează metodologic activitatea membrilor PNL din administraţia publică locală; Organizaţia Femeilor Liberale - coordonează activitatea specifică a organizaţiilor de femei constituite la nivelul filialelor teritoriale; Cluburile Studenţeşti Liberale - promovează ideile liberale şi programul PNL in mediul studenţesc, militează pentru implicarea studenţilor in viaţa politică.

Organizaţiile locale ale Partidul Naţional Liberal au următoarele organisme de conducere:

Adunarea Generală a membrilor organizaţiei aplică la nivel local măsurile necesare realizării Programului şi strategiei partidului; Biroul Permanent - al secţiei de votare, de cartier, comunal, oraşenesc sau municipal - planifică, conduce, coordonează şi monitorizează activitatea organizaţiei locale în intervalul dintre adunările generale.

BibliografieEdit

Cliveti, Gheorghe, Liberalismul românesc. Eseu istoriografic, Editura Fundaţiei “AXIS”, Iaşi, 1996;

Istoricul PNL de la 1848 până astăzi, Bucureşti, 1923;

Rădulescu – Zoner, Şerban (coord.), Cliveti, Gheorghe, Stan, Apostol, Onişoru, Gheorghe, Şandru, Dumitru, Istoria Partidului Naţional Liberal, Editura All, Bucureşti, 2000;

Stan, Apostol, Iosa, Mircea, Liberalismul politic în România. De la origini până la 1918, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996;

Naumescu, Valentin, Despre liberalism în România. Realităţi,dileme, perspective, EFES,Cluj-Napoca, 2001;

Şomlea, Vasile-Florin, Mişcarea liberală din România post'1989, Editura Ecumenica Press, Cluj-Napoca, 2006.

site: „www.pnl.ro”

Legături externe Edit




Partidele politice din România Flag of Romania

Partide parlamentare: Partidul Social Democrat | Partidul Naţional Liberal | Partidul Democrat | Partidul România Mare | Uniunea Democrată Maghiară din România | Partidul Conservator | Partidul Democrat-Liberal

Partide neparlamentare: Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat | Partidul Noua Generaţie - Creştin Democrat | Partidul Ecologist Român | Acţiunea Populară | Partidul Naţional Democrat Creştin | Partidul Republican | Partidul Alianţa Socialistă | Uniunea Populară Social Creştină

Partidele minorităţilor: Forumul Democrat al Germanilor din România | Uniunea Bulgarilor din Banat | Partidul Civic Maghiar

Partide desfiinţate (asimilate): Partidul Unităţii Naţiunii Române | Partidul Vieţii Româneşti | Partidul Muncitoresc Român | Partidul Comunist Român | Frontul Democrat Român | Partidul Popular | Alianţa pentru România | Partidul Alianţa Civică | Partidul Dreapta Naţională | Partidul Liberal Democrat

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki