România
Register
Advertisement

Românii sunt o naţiune care vorbeşte limba română (limbă romanică) şi care trăiesc în centrul şi estul Europei. Originile românilor sunt de o lungă vreme disputate, existând mai multe teorii:

Romanizarea dacilor[]

După ce romanii au cucerit Dacia în 105-106, a avut loc un proces de "romanizare" a populaţiilor locale, dacii adoptând limba şi obicieiurile latine. Aceasta este teoria clasică a continuităţii daco-române, acceptată de majoritatea istoricilor români.

Argumente pentru:[]

  • Colonizarea extensivă a Daciei
  • Coloniştii proveneau din diferite provincii ale Imperiului Roman, neavând o limbă comună decât latina. În acest mediu multi-etnic, latina fiind singura limbă de comunicare, ar fi obţinut rapid poziţia dominantă. (Istoria Americii dispune de exemple similare).
  • Posibilitatea ca limba latina si daca sa fii fost inrudite intr-o anumita masura.

Argumente împotrivă:[]

  • Timpul scurt de ocupaţie (doar 165 de ani)
  • Romanii au administrat efectiv doar o mică parte a Daciei (o parte din Transilvania, Banatul şi Oltenia, dar mai ales Dobrogea).
  • Majoritatea coloniştilor veneau din provincii îndepărtate ale Imperiului Roman şi nu ar fi putut vorbi o limbă atât de apropiată de latina literară precum româna.
  • După retragerea romană, un trib dac (carpii - trăind în Moldova) a recucerit teritoriile abandonate şi probabil a reimpus limba lor (lucru puţin probabil, deoarece trăiau de foarte mult timp - ca şi roxolanii (şi chiar costobocii) -, în contact permanent cu romanii).
  • Lingvistii vorbesc de trei etape de romanizare: preromanizare (inaintea ocupatiei), romanizare (in timpul ocupatiei) si postromanizare (dupa retragerea romana). Ar fii unicul caz in care invatarea unei limbi s-ar produce in mod absolut voluntar inainte de o perioada de ocupatie.

Argumentul de care nu ţin seama promotorii argumentelor pro şi contra:[]

  • Triburi geto-dace populau de asemenea teritorii întinse din Moesia inferior (nordul Bulgariei) care alaturi de Scythia minor (Dobrogea) făceau parte din regiunea administrativ-teritorială "Diocesis Thraciae", precum şi Dardania (Kosovo), Praevalitana, Moesia superior de vest, Dacia mediterranea şi Dacia ripensis (Serbia de astăzi), toate acestea din dieceza vecină, "Diocesis Daciae". Cel puţin în aceste regiuni mari populaţia romanică s-a aflat timp de alte câteva secole în cadrul statului roman. În aceste provincii romane s-au refugiat importante populaţii de tip geto-dacic de la nord de Dunăre (între care şi grupuri notabile - şi notate, în izvoare), iar susţinătorii celor două grupări argumentative cunosc acest aspect foarte bine (este chiar de domeniul manualelor şcolare)î. În plus, aria de răspândire a populaţiilor getofone respectiv dacofone va fi avut ca limite liniile propuse de savanţii lingvişti Skok şi Jiřeček. Aceste limite coincid în mare măsură cu delimitările spre sud şi vest ale provinciilor sus amintite - şi anume faţă de grupurile lingvistice trac şi illyr-pannonic. (De menţionat că şi aceste seminţii au contribuit la formarea populaţiei romanice din peninsula Balcanică, din care s-a desprins apoi populaţia vorbitoare a protoromânei.)

Teza "dacii vorbeau o limbă cu caracteristicile unei latine arhaice"[]

Emblem-important
Acest articol pare să conţină cercetare originală
Dacă articolul nu poate fi rescris conform politicii Wikia România, atunci trebuie şters.
Stop hand nuvola
Conţinutul sau subiectul acestui articol este privit de unii editori ca fiind neenciclopedic.
Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.

Această teorie spune că dacii vorbeau o limbă destul de apropiată de latină ca romanizarea să aibă loc foarte rapid.

Argumente pentru:

  • Se crede că latinii au ajuns în peninsula Italică în jurul anului 1000 î.Ch. plecând din această regiune.
  • Gramatica română prezintă anumite caracteristici ale latinei clasice care nu se mai găsesc în altă limbă romanică
  • În basoreliefurile de pe columna lui Traian din Roma, discuţiile între daci şi romani se poartă fără translator
  • Teritoriul ocupat de romani (Dacia Romană) este mic în comparaţie cu cel locuit de daci (Dacia Magna) şi totuşi limba română este unitară pe tot cuprinsul ei.
  • Timpul scurt de administraţie romană efectivă (165 de ani)
  • În timpul ocupaţiei şi după aceea, geţii liberi au provocat numeroase pagube garnizoanelor romane, deci nici vorbă de convieţuire paşnică.
  • Administraţia, aflată în oraşe, care vorbea latina, nu intra în contact direct cu satele dacilor.
  • Legiunile romane erau alcătuite din oameni aduşi din întregul imperiu; e prea puţin probabil ca aceştia să fi vorbit o latină literară pentru a-i educa pe băştinaşi.
  • Limba învăţată de copii este cea maternă. Este de presupus că până şi în cadrul căsătoriilor mixte, urmaşii învăţau limba pământului.
  • Cu toate că alte popoare au stat mai mult ca dacii sub stăpânire romană, totuşi nu şi-au însuşit limba latină (vezi exemplul Britaniei - 400 ani - dar engleza diferă destul de mult de limbile considerate "germanice"). În altă ordine de idei, nicio altă naţiune nu şi-a uitat brusc limba, în decurs de 2-3 generaţii, pentru a învăţa alta la perfecţie, cum se presupune că s-a întâmplat în cazul dacilor.
  • Unii istorici antici menţionează că limba dacilor ar fi fost o latină vulgară.
  • Multe cuvinte româneşti au forme asemănătoare cu corespondentele lor din limba sanscrită, aceasta din urmă fiind o limbă indo-europeană mai veche decât latina şi traca. Se presupune că aceste cuvinte au fost moştenite direct, şi nu prin intermediul romanilor (toate limbile clasificate ca fiind "ariene" au la bază un fond comun, mai mult sau mai puţin consistent, inclusiv germana-veche ori slava, asemeni cele indo-iraniene).

Argumente împotrivă:

  • Nicio sursă antică nu spune că limba dacilor ar fi apropiată de latină. Nici măcar cel mai important "martor": marele poet roman clasic Publius Ovidius Naso, despre care ştim că a învăţat idiomul "aspru" al geţilor ("limba barbară, care nu cunoaşte glasul latin"; "nimeni nu spune nici un cuvânt in limba latină": "nec me tam cruciat numquam sine frigore caelum, glaebaque canenti semper obusta gelu, nesciaque est vocis quod barbara lingua Latinae, Graecaque quod Getico victa loquela sono est - Ovidiu, Tristia V,2b. ... "unus in hoc nemo est populo, qui forte Latine quaelibet e medio reddere uerba queat" - Tristia V,7) şi că ar fi scris poeme în această limbă. Dacă limba autohtonilor ar fi stat în raport de dialect faţă de grupul lingvistic italic, din care face parte şi latina clasică, cel tâarziu exilatul poet Ovidiu ar fi stârnit mare senzaţie la Roma.
  • Izvoarele nu fac referiri nici la similitudini fulminante cu alte limbi foarte apropiate latinei: celelalte limbi zise "italice" şi grupul de dialecte celtice (toate fiind din ramura de limbi indoeuropene de tip kentum).
  • Din studierea serioasă, cu "instrumentariul" lingvisticii, a resturilor lexicale getice şi dacice, reiese că aceste două dialecte erau de tip indoeuropean, din ramura "satem". Deci înrudite cu latina, dar cam aşa cum sunt înrudite şi limbile baltice, slave, armeana, persana etc.
  • Susţinerile privind protolatinitatea limbii dace se bazează pe speculaţiile ce frizează fictivul protocronist făcute de Nicolae Densusianu la sfârşitul secolului al XIX-lea.
  • În toate ţările locuite de neamuri tracice, populaţia de origine tracică a fost asimilată relativ rapid, încât după sec. VI-VII nu au mai fost vorbitori de idiomuri tracice. Singura limbă continuatoare a unui idiom antic este albaneza (nu se ştie care, dar probabil daco-moesic, improbabil illyr: illyrii au fost primii care s-au romanizat cu secole mai devreme, iar albaneza nu are lexic maritim propriu). Albaneza vădeşte un început de romanizare, dar şi transformări romanice timpurii şi unele elemente lexicale pe care însăşi româna, o limbă romanică nu le-a preluat.

Migraţie din sud[]

O populaţie romanică ar fi venit din sud în timpul Evului Mediu şi s-ar fi stabilit în Dacia. Alţi istorici au teoria că toţi dacii au fost ucişi în bătăliile pentru Dacia, dar nu este în general acceptată pentru că romanii nu au cucerit tot teritoriul dacilor. Această teorie este în general susţinută de istoricii maghiari. De precizat însă că adepţii interpretărilor "discontinuităţii" românilor la nord de Dunăre se concentrează pe prezumtiva imigraţie masivă după marea invazie mongolă (sec. XIII, în timp ce alţi istorici şi arheologi au în vedere alte faze: sec. IV-VII sau VIII, după care ar fi avut loc strămutări de populaţii, în urma impactului avaro-slav (deci cu mult înainte de mutarea maghiarilor din Ucraina în Slovacia şi Pannonia).

Argumente pentru:

  • Un număr (sub 200) de cuvinte comune cu echivalente albaneza, dintre care numeroase fac parte din fondul principal al lexicului (de ex. moş, copil, mal, a/murg, barză, viezure, abur, rezema, zer, urdă, gălbează, zgarda, zgârma, sâmbure, mazăre, măgar, bunget, cioc, căciulă etc.. Unele cuvinte "din substrat" însă nu au echivalent în albaneză.
  • Aromânii, megleniţii şi istroromânii care trăiesc la sud de Dunăre, vorbesc dialecte ale românei.
  • Semnificativ şi mult timp ignorat de publicul larg din România: până în sec. XVIII-XIX, în teritoriile dinspre Dunăre, care în antichitate erau provinciile Moesia, Dacia ripensis, Dacia mediterranea, chiar şi în Dardania (Kosovo şi Bosnia) a existat o populaţie românească numeroasă, încă nesârbizată, nebulgarizată şi înreigstrată ca atare în scripte, mai ales cele otomane. (Cercetări interesante a făcut în anii 50-60 istoricul exilat în Franţa Nicoară Beldiceanu, care era şi turcolog). Or românii din Banatul sârbesc şi cei din regiunea Timocului sunt resturi ale românimii sud-dunărene care a vorbit şi vorbeşte graiuri din dialectul nostru: dacoromân. Mai există unele grupuri mai îndepărtate, spre Bosnia şi Croaţia, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată. Numai părinţii şi bunicii născuţi la debutul sec. XX mai ştiau româneşte. Unii urmaşi ştiu doar că dincolo de apartenenţa la ethnos-ul sârb au ascendenţă română. Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995.
  • Nu există urme de influenţă germanică în română, deşi în secolele V şi VI Dacia era locuită şi de triburi germanice. Acest argument este însă şubred: tocmai în partea de arie a etnogenezei situată în Daciile sud-dunărene a avut loc o convieţuire germanică-romanică, atestată de descoperirile arheologice sârbeşti. Deci, dacă "röslerienii" (îndeosebi cei maghiari) invocă acest argument, de ce nu este el valabil şi pe teritoriile în care romanitatea balcanică a convieţuit cu germanici (de ex. gepizi) de pildă în Serbia?
  • Nu sunt izvoare scrise care să confirme prezenţa unor populaţii romanice în Dacia între evacuarea romană şi secolul X (probabil doar în privinţa unei administrări de tip roman. Există urme arheologice de continuitate pentru sec. IV.

Argumente împotrivă:

  • Este posibil ca fondul lexical din substrat să fi provenit din limba dacă.
  • Limbile slave au exercitat o influenţă importantă asupra românei. Dar studiile lingvistice arată că slavismele vechi din română sunt preponderent de tip mai ales bulgar. Dacă românii ar fi trăit în nordul Albaniei, atunci influenţa ar fi fost din partea sârbei. Iar regiunile la est şi la sud de Albania erau vorbitoare de greacă şi nu de latină în Imperiul Roman.
  • În română lipsesc masive împrumuturi greceşti directe de termeni religioşi creştini. Ortodoxia fiind întreţinută de slavi, deci era o zonă slavă între Grecia şi români.
  • Româna e foarte diferită de limba dalmată, deci s-au dezvoltat în regiuni diferite.
  • Toponime dace păstrate (nume de râuri Samus - Someş, Marisia - Mureş, Porata - Prut, etc.; nume de oraşe: Petrodava - Piatra Neamţ)
  • Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Panonia, zonele învecinate erau locuite de "blacki" sau "blazi" (români).
  • Nicio cronică medievală nu menţionează vreo migraţie de oameni cu origine romanică din Balcani înspre România, dacă se face abstracţie de izvoarele care menţionează o strămutare importantă de populaţie romanică din nord-vestul peninsulei înspre est din ordinul dat de un han avar.


Originea românilor[]

Originea românilor nu a fost studiată din punct de vedere al modului de viaţă montan. Dacii aveau o puternică cultură montană. Modul de viaţă, religia, construcţii, armata- toate se legau de munţi. Dacii erau capabili (spre deosebire de goţi) să trăiască bine pe înălţimile munţilor, să ducă acolo o întreagă activitate socio-economică. Munţii îi apărau şi le oferea prosperitate. Periodic, când populaţia montană se supaaglomera, avea loc o migraţie a surplusului spre alte zone, dar întotdeauna, miezul naţiunii dace rămânea în munţi.

După ocupaţia romană şi acapararea de către colonişti a celor mai prospere terenuri agricole, pentru daci a început un nou ciclu de supravieţuire în munţi. Relaţiile dintre ei şi romani oscilau de la prospere schimburi comerciale, la revolte şi ciocniri între soldaţii romani şi gherilele dace. Pe ansamblu, însă, romanii erau mulţumiţi de situaţia dacilor. Ei ocupau zone pe care nu le voia nimeni-în plus economia romană beneficia de un surplus de pe urma dacilor. Foarte probabil că romanii să fi strămutat sate întregi de daci în alte zone montane ale imperiului, profitând de experienţa acestora de a prospera în munţi, în scopul de a dezvolta acele zone. Nu au existat, însă interferenţe semnificative între daci şi romani şi, în consecinţă nici între limbile acestora. Latinizarea dacilor a început abia la sfârşitul ocupaţiei romane. Ameninţaţi cu exterminarea de către goţi, populaţii întregi de vorbitori de latină fără venituri, s-au refugiat în munţi. Aici, pentru a supravieţui, au fost nevoite să adopte stilul de viaţă al dacilor. În două-trei generaţii s-au contopit cu aceştia şi astfel, în limba dacă, a avut primul aflux masiv de cuvinte latine. După retragerea romană, o parte din populaţia dacă s-a refugiat în sudul Dunării. Majoritatea dacilor, însă, a rămas în munţii Carpaţi, unde ştiau să se apere şi să trăiască. La fel cum romanii nu erau prea deranjaţi de prezenţa lor, nici goţii nu erau, întrucât ocupau zone pe care nu le voia nimeni. Permanent, atât în perioada ocupaţiei romane, cât şi după, între daci şi dacii liberi aveau loc afluxuri fireşti de populaţii, conferind o omogenitate solidă a populaţiei dace.

Însă viaţa economică a dacilor din Carpaţi, după retragerea romană, a avut de suferit, întrucât comerţul practic dispăruse. Astfel, sate întregi de daci au migrat în munţii din sudul Dunării, de asemenea nepopulaţi, benevol, în scopul de a-şi crea o situaţie economică bazată pe comerţul cu produse montane. Pe de altă parte, între etnicii daci din sudul Dunării şi cei din nord, aveau permanent afluxuri de populaţii. Cu timpul, ei şi-au câştigat respectul coloniştilor romani ai Daciilor din sudul Dunării, pentru modul lor curajos independent de viaţă. Astfel, ideea de a se numi daci s-a transformat din simplă formalitate administrativă, în mândrie. Bineînţeles, însă, că acei colonişti continuau să vorbească latina, şi nu limba daca oarecum latinizată a dacilor. Cu timpul, însă, provinciile sud-dunărene au devenit ele însele victimele atacurilor succesive ale goţilor, hunilor, avarilor, slavilor, bulgarilor. Succesiv, a avut loc acelaşi fenomen de refugiere ca în Dacia carpatică anteretragere: populaţii sărace vorbitoare de latină s-au refugiat în munţii balcanici, unde au fost nevoite să adopte stilul de viaţă dac pentru a supravieţui. La fel, în câteva generaţii ei deveneau daci, dar cu fiecare val, limba dacă se polua cu o serie de cuvinte latine. Sprapopularea munţilor balcanici a dus la migrarea unor populaţii dace din munţii balcanici în Carpaţii nord-Dunăreni. De altfel, aceste migraţii de populaţii dace din nordul Dunării în sudul acesteia, n-a constituit niciodată nicio problemă de fezabilitate. Cu fiecare mare val de migratori, se mai produce un fenomen în provinciile sud-dunărene ale imperiului: populaţiile vorbitoare de latină se împuţinează din ce în ce. O parte migrează spre zone mai sigure ale imperiului, o parte sunt exterminate sau asimilate de barbari, iar o parte, foarte săracă, supravieţuieşte retrăgându-se în munţi şi devenind daci. Puţinele populaţii care mai supravieţuiesc în oraşe latine, sunt numite vlahi. Dacii din munţii balcanici, care vorbeau deja o limbă cvasilatină, sunt numiţi, de asemenea vlahi. Ultimele oraşe latine dispar şi singurii vlahi din balcani rămân dacii. O vreme, aceştia nu au fost deranjaţi în munţi, dar, treptat, populaţiile slave au suprapopulat peninsula. Astfel, grupuri din ce în ce mai numeroase de slavi încep să revendice zonele montane balcanice, în general mult mai puţin sălbatice decât Carpaţii nord-dunăreni. Treptat, vlahii cedează teren şi se refugiază în Carpaţii nord-Dunăreni, unde are, de asemenea, loc un fenomen de suprapopulare, dacii începând să revină, după secole, în câmpii.

Izvoare Istorice[]

Wikipedia-logo Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Originile românilor. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.
Advertisement