FANDOM


Mircea cel Bătrân
Domnitor al Ţării Româneşti
Mircea cel Bătrân
Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeş
Domnie 23 septembrie 1386 - 1395
1397 - 31 ianuarie 1418
Născut 1355
Decedat 31 ianuarie 1418
Predecesor Dan I
Vlad I Uzurpatorul
Succesor Vlad I Uzurpatorul
Mihail I
Căsătorit cu Doamna Mara
Doamna Anca ?
Urmaşi Mihail I
Radu al II-lea Prasnaglava
Alexandru Aldea
Vlad al II-lea Dracul
Ana
încă o fiică
Casa Regală Familia Basarabilor
Tată Radu I
Mamă Doamna Calinichia

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418), voievod al Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 sau mai 1395; ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418) a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai Ţării Româneşti. El este fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I pe care îl secondează la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386[1]. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod şi domn...”. În istoriografia română apare şi sub numele Mircea cel Mare.[2]

Familia domnitorului Edit

Fișier:Mircea and Mihail.jpg

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele[3]:

  • Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbeşti târzii (sec. al XVII-lea). Totuşi, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387[4].
  • Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga[5], o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc şi de la ea ar fi moştenit Mircea titlul de despot. P. P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea[6].
  • Doamna Calinichia este una şi aceeaşi persoană cu doamna Ana, schimbându-şi numele în momentul călugăririi[7].
  • Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţine acolo[8][9].

Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Ştiri directe asupra ascendenţei acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia[10][11]. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmaţii în legătură cu înrudirea dintre Mircea şi Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly[12]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru[13]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viaţă.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează o a doua soţie a lui Mircea, doamna Anca[14].

Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menţionat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov.

Mircea a avut mai mulţi fii, căci - spun Ducas şi Chalkokondyl - „ducând o viaţă desfrânată, a avut mulţi copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alţi urmaşi, care au ajuns pe tronul Ţării Româneşti, sunt Radu Prasnaglava (m. 1427?), Alexandru Aldea (m. 1436?) şi Vlad Dracul (m. 1447). Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) şi încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Celebi) al cărui nume nu este cunoscut.

Dintre nepoţii lui Mircea, fii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să şi domnească, Ioan aflat în 1397 la Raguza şi probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiţi istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea[15].

Originea supranumelui de „cel Bătrân” Edit

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă odată cu evoluţia limbii a ajuns să-şi piardă sensul iniţial, deoarece numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Ţara Românească nu se obişnuia numerotarea domnilor, ca în occident, Mircea a primit acest nume pentru a fi deosebit de Mircea Ciobanul care a domnit în secolul al XVI-lea[16].

Domnia lui Mircea Edit

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii[17][18].

Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.

Politica internă Edit

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-şi curţile la Târgovişte.

Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc.

Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor.

Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.

Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiştilor şi caligrafilor, precum şi prin crearea şcolii de pictură religioasă şi activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de „erarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicţie şi asupra credincioşilor din Ardeal

Politica externă Edit

Fișier:Pisanello 024b.jpg
Fișier:Jogaila of Lithuania.Image from around 1475-1480.jpg

În timp ce organiza ţara, Mircea a fondat şi alianţe solide pentru a-şi mări şansele de a păstra independenţa ţării. A păstrat relaţii strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menţionat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate[19]. Cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existenţa acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395[20].

Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşat al Moldovei încă din 1389[21]. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo[22], relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Muşat. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii/ţarii din sudul Dunării[23]. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti în 1388[24].

Conflictul cu Imperiul Otoman Edit

Fișier:Nicopol final battle 1398.jpg

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervenţiilor sale în sprijinul popoarelor creştine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis şi "Ildîrîm", "Fulgerul") a trecut Dunărea în fruntea unei forţe însemnate (aprox. 40.000 de soldaţi, dupa unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldati), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărţuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[25]), armata Ţării Româneşti înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăştinos şi împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeş, pierde tronul şi se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum şi tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Ţara Românească, turcii îl aşează în scaun pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creştin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană iniţiată de o parte a capetelor încoronate şi o parte a nobilimii occidentale şi condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie uşoară, nefiind invitată să ia parte la şarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.

Fișier:Mehmed I.jpg

Anul următor, 1397, pe râul Ialomiţa, precum şi în 1400, Mircea cel Bătrân zdrobeşte categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediţii de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Şchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reuşit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman şi l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit şi alţi pretendenţi (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe şeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reuşeşte să-şi înfrângă oponenţii şi plănuieşte o expediţie de pedepsire a voievodului valah.

Sfârşitul domniei Edit

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârşitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoştea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie.

Mircea cel Bătrân a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie acelaşi an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

„Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, aşa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius[26], Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înţelepte pe care le-a luat, şi un adevărat creştin, lăsând în urma sa mai multe lăcaşe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relaţiile cu Ungaria şi Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situaţia internă[27]. Reuşind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură proeminentă a luptei creştinilor din Balcani.

Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân Edit

Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân Edit

Fișier:Wallachia Mircea the Elder.png

Graniţele Valahiei s-au schimbat constant de-a lungul istoriei, însă în timpul domniei lui Mircea Ţara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud şi de la Porţile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiaţă, „o cronologie strictă a stăpânirii Ţării Româneşti ţinând seama numai de prezenţa sau absenţa unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în desluşirea realităţilor istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate şi actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârşitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.

Banatul de Severin Edit

Mircea este şi domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan şi Aga. Aceştia se pare că erau dregători militari, cu atribuţii administrative şi judecătoreşti locale[28]. La sfârşitul anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea şi Sigismund de Luxemburg.

De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 şi până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiţi de regele ungar[29], însă aceştia rezidau în Banatul Timişoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene şi Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcţia de ban de Severin. Această situaţie va dura până la 1428[30].

Amlaşul şi Făgăraşul Edit

Fișier:AmlasFagarasRomanian.svg

Întocmai ca şi în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlaşul şi Făgăraşul în virtutea vechiului drept de moştenire de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său, deşi cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.

Cele 12 documente date pentru Ţara Făgăraşului permit să se stabilească graniţele acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Ţării Făgăraşului până la Olt”), în sud se învecina cu Ţara Românească. Cel mai vestic sat menţionat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca şi Porumbacu să fi făcut parte din Ţara Făgăraşului, ţinând seama de elementele de relief care puteu constitui graniţa de est a feudei[31]. Pe aceleaşi baze, graniţa estică a fost stabilită cu aproximaţie pe culmile ce despart Ţara Oltului de Ţara Bârsei (Munţii Perşani, Munţii Codlei). Cele mai estice sate menţionate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca şi Fântâna.

Se constată o unificare a administraţiei, stării sociale, bisericii şi dărilor din Ţara Făgăraşului cu cele din Ţara Românească. Boieri munteni stăpâneau moşii în Făgăraş, la fel cum boieri locali, români, primiseră şi ei danii acolo de la domnitorul Ţării Româneşti. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, îşi păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărăşean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci şi ţine scaun de judecată pe când se afla în Făgăraş.

Amlaşul este şi el bine delimitat în două acte din 1366 şi 1383. Ultimul indică următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaş, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, şanţul boilor zis Tysgrad, râul Bidenbach şi satul Varalya (Orlat). Aşadar acest domeniu cuprindea cinci sate româneşti (Sălişte, Galeş, Vale, Sibiel şi Cacova) şi castelul Amlaş.

Ducatul Făgăraşului, ca şi Amlaşul, nu avea legături bune ori directe cu Ţara Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului şi să tranziteze pe teritorul stăpânit de acesta.

Cetatea Bran Edit

Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea Ţării Româneşti până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste ale braşovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar[32].

Cetatea Bologa Edit

Între 1399 şi 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal şi cetatea Bologa. Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există o singură menţiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399[33][34].

Graniţa dinspre Moldova Edit

În privinţa graniţei dintre Moldova şi Ţara Românească (sectorul dintre Carpaţi şi Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ţinutul Putnei a aparţinut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către istorici în ziua de azi[35], considera că încă din timpul lui Mircea graniţa se afla pe Milcov şi Siret.

Prima teorie avea ca argumente mai multe menţiuni istorice. În 1408, Alexandru cel Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menţionează că acei care vor merge către Ţara Românească vor plăti taxă „la graniţă, la Bacău... vama de graniţă, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu[36]). Prin urmare nu numai Putna, dar şi Tecuciul şi Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ştefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ţinutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în 1475 „aducând şi pre ai săi boieri şi oameni de cinste de au vorovit şi au tocmit, de au despărţit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobeşti şi trece de dă în apa Putnei şi până astăzi este hotarul ţării Moldovei şi al Ţării Româneşti acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având ţările amândouă pricină, că Ţara Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotuşului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit aşa”.

P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân, demontându-le şi dovedind că graniţa se afla pe Milcov.

În primul rând observă că Hasdeu a tradus greşit cuvântul slavon краи prin graniţă în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul şi Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea aşezări până la graniţa munteană (Galaţi nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente moldoveneşti care indicau stăpânirea moldovenească în acele ţinuturi încă din vremea lui Alexandru cel Bun.

Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în vreme ce letopiseţele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ţinutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetăţii înseşi. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificaţiei aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ştefan îşi avea staroştii săi la Crăciuna.

În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socoteşte doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întăreşte, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpâneşte seliştea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeaşi perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei asupra ţinutului Putnei.

La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ştefan cel Mare şi Matei Corvin, în care se vorbeşte despre „graniţele ţării Moldovei cu Ţara Românească după vechile limite şi datine [...] statornicite de Ştefan I al Moldovei şi Vlad Transalpinul şi apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părţi de voievozii Alexandru şi Mircea”. Cum Mircea şi-a întins stăpânirea către părţile tătăreşti abia în 1404, istoricul concluzionează că graniţa dintre Moldova şi Ţara Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeaşi: pe Milcov.

Spre părţile tătărăşti Edit

După 1404 Mircea îşi extinde stăpânirea şi la nordul gurilor Dunării, cuprinzând cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între acest port şi Chilia, ci despre o aşezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului şi a Peripravei[37]. Graniţele aproximative au fost stabilite de către P. P. Panaitescu[38] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona limanelor Sasic ori Şagani - Albei).

Dobrogea Edit

Fișier:SilistraMircea.jpg

În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei şi cele creştine ale ţarului Şişman şi ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăţi dobrogene, însă acţiunea acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oştii turceşti, în anul următor, Mircea reuşeşte să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei[39][40].

Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenţei chefaililor, funcţionarii de tip balcanic)[41] însă va face donaţii de pământ dobrogean boierilor săi şi mănăstirilor[42].

Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al ţării lui Dobrotici)[43], comerţul dobrogean va cunoaşte prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparţinând lui Mircea ori lui Petru Muşat, găsite la Niculiţel, Enisala şi Ecrene[44]. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăţia oilor şi a peştelui[45].

Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puţine ştiri există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din acelaşi an, în care menţionează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[46]. În 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menţionat într-o inscripţie comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraş: „Io Mircea, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci][47].

Dobrogea va fi pierdută din nou de către Ţara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componenţa Ţării Româneşti până în 1428[48].


Populaţia şi clasele sociale Edit

Lipsa oricărei menţiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Ţara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Ţepeş, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000[49]. Populaţia era mai deasă în zona fertilă a Dunării şi a bălţilor apropiate, lângă marile târguri, şi mai rară în Bărăgan şi zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se constată existenţa unui număr important de sate în zona podişului Mehedinţi, în Argeş, Vâlcea şi Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent populate au fost şi văile principalelor râuri din partea centrală şi estică a ţării (Dâmboviţa, Prahova, Slănic, Teleajen), precum şi malul mării.

Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate ţărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele oraşe de atunci (Argeş, Târgovişte, Severin, Bistriţa, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Piteşti, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori şi cărăuşi. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran şi Brăila, pe ruta Târgovişte - Târgşor - Gherghiţa - Valea Ialomiţei - Oraşul de Floci. Oraşele se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar şi un folnog[50]. Orăşenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau şi negustorii localnici.

Proprietarii de pământuri cu drept de moştenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra, formau clasa boierilor. Aceştia erau datori domnitorului cu serviciul militar şi erau puşi în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generaţie după generaţie, dacă nu erau vândute către altă spiţă de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moşiei vândute[51]. Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moşnenii), oameni liberi care-şi lucrau singuri pământul. Şi în cazul vânzării, şi în cazul moştenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal şi o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moştenitor[52]. Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-şi exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moşii erau scutiţi de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar şi fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boiereşti au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca şi mijloacele de răsplată de care dispunea domnul[53].

Şerbii erau agricultorii datori să muncească pe moşia pe care se aflau, pentru boier. Aceştia aveau dreptul să-şi schimbe stăpânul, nefiind legaţi de glie[54]. Ultima clasă socială era cea a robilor ţigani. Aceştia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) şi să furnizeze domniei o dajdie[55].

Viaţa economică Edit

Moneda. Schimburile în natură Edit

Fișier:Ducat Mircea cel Batran lance oblica.gif

În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini şi negustori. În ţară, tranzacţiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără şase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moşiilor au fost daţi cai, boi şi chiar „un caftan de îmbrăcăminte”[56].

Moneda Ţării Româneşti era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari cantităţi de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe lângă legenda obişnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meşterul monetar care le-a bătut. Ducaţii de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducaţii de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care se află stema ţării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă şi globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducaţi, realizaţi din argint, a fost bătută şi o serie redusă din aramă amestecată cu argint.

A fost emisă de asemenea şi monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu braţe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.

Costin C. Kiriţescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute şi monede mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea[57].

În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu dezvoltarea vieţii economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare şi a emisiunii mari aflată în circulaţie[58], dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu otomanii[59].

Agricultura Edit

Paralel cu producţia internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) şi legume, care erau pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Ţara Românească importa din Ardeal importante cantităţi din aceste produse. De cele mai multe ori erau încheiate înţelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obţineau scutiri de vamă. Se obişnuia ca rezervele de cereale şi legume boabe să fie depozitate în grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată ţara şi reprezentau un privilegiu care aparţinea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înfiinţată o nouă moară.

Alături de aceste produse, în Ţara Românească se mai produceau cantităţi însemnate de vin şi fructe, livezile de nuci şi alţi pomi fiind des pomenit în actele de proprietate.

Cea mai mare bogăţie agricolă o reprezentau însă turmele de animale şi produsele rezultate din exploatarea lor. Se creşteau boi, vaci, cai, oi, porci precum şi albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara şi mierea de albine erau exportate în cantităţi însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza şi Ancona. De asemenea se exporta şi mult peşte, aflat din belşug în râurile şi bălţile Ţării Româneşti.

Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceştia să poată să-şi pască oile în munţii din Ţara Românească şi să se folosească de pajiştile şi bălţile din ţară nestingheriţi. Chiar şi în cazul unui război între cele două ţări, satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special[60].

Ocnele şi minele Edit

Sarea şi arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate şi zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturiseşte despre cetatea Giurgiu„nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată[61].

Mircea a avut iniţiativa să înfiinţeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puţin înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice (clopote, sfeştnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în Ardeal şi alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).

Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia şi ţările transdunărene Edit

Fișier:PrivilegiuBrasov-Mircea.jpg

Ţara Românească întreţinea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu oraşul Braşov. Cel mai important drum comercial, pe care braşovenii erau obligaţi să-l urmeze, făcea legătura între Bran şi Brăila, trecând prin Cetatea Dâmboviţa, Rucăr, Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor. Ei mai puteau opta ca destinaţie finală pentru portul Oraşului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în special arme, şi erau aduşi meşteri specializaţi (arhitecţi, zidari, meşteri de sulinare şi heleştee etc.). În schimb Ţara Românească exporta mai mult produse agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Braşovului şi la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce braşovenii aveau voie să-şi desfacă produsele în partea răsăriteană a ţării, sibienilor le revenea apusul[62].

În contextul acestor schimburi se remarcă existenţa privilegiilor comerciale amănunţite. Acestea stabileau vămile şi cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile şi îndatoririle negustorilor, precum şi eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

  • Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodiţa şi Tismana (1419) prin care erau scutite de vamă la ieşirea din Ardeal[63]
  • Privilegiul regelui Sigismund pentru braşoveni (1395)[64], care îl înnoia pe cel al regelui Ludovic cel Mare (1358)[65]
  • Privilegiul voievodului Ştibor al Ardealului pentru braşoveni (1412)[66], confirmat de
  • Privilegiul lui Mircea pentru braşoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6 august)[67] şi latin (25 august)[68], care mai conţinea alte prevederi suplimentare.

Mircea iniţiează în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia şi Liovul. Pentru a-i atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepţia celei din Târgovişte), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsaţi liberi să-şi desfacă orice marfă oriunde în ţară. Singura condiţie impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curţii. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din 1403[69]. În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu[70] prin care condiţiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar şi de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgovişte, vama din acest oraş este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menţionate mărfurile aduse şi se interzice exportul argintului.

Ţara Românească întreţinea schimburi comerciale şi cu ţările de peste Dunăre, precum şi cu statele italiene (mai ales Genova şi Veneţia), ale căror negustori îşi ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceştia din urmă Ţara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) şi exporta ceară, miere, blănuri, etc[71].

Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Oraşul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Şiştova, Nicopole, Ţimbru şi Calafat-Vidin (punct esenţial în comerţul cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerţul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci[72].

Este de menţionat faptul că Mircea interzice prin dispoziţiile sale să fie luate despăgubiri de la compatrioţii negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu[73].

Administraţia Edit

Prin titlul său, Mircea avea conştiinţa că este un domnitor şi stăpânitor ortodox, ales de Dumnezeu şi uns de Biserica Răsăritului[74]. Prin această formulare era subliniată şi independenţa ţării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat[75]. Titlul nu cuprinde însă şi realităţile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpâneşte ca un autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ţine seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.

Domnul era apărătorul supuşilor săi (comandantul oştilor, împărţitorul suprem de dreptate) şi cel spiritual al ţării, ca şi ctitor de lăcaşe pentru înălţarea de slujbe. El adună, prin funcţionarii săi, veniturile domniei (aşadar ale statului) şi are iniţiative întru „ridicarea ţării”: tratate comerciale, batere de monedă, înfiinţarea minelor etc. Ca şi senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile ţării). În relaţiile externe, domnul reprezenta ţara faţă de suveranii străini.

Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor şi cu sprijinul şi aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave şi tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultaţi, ca şi garanţie a consultării sfatului.

Dregătoriile Edit

Sfetnicii domneşti deţineau cele mai importante poziţii în administraţie. În timpul lui Mircea, în documente sunt pomenite minim şase şi maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderenţă sub influenţă bulgară[76]. Dregătorii îl urmau pe voievod prin ţară şi îndeplineau funcţia de consilieri şi martori ai acestuia. Prin atribuţiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.

Prima menţiune a unei dregătorii (vornicia) în Ţara Românească datează din 4 septembrie 1389.

Vornicul este cel mai înalt dregător al ţării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din hrisoave[77]. El era judecătorul şi şeful curţii.

Banul (de Severin) îndeplineşte funcţia unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care execută şi poruncile administrative ale domnului.

Logofătul ţine socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante şi pune pecetea pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.

Vistiernicul se îngrijeşte de veniturile şi plăţile domniei.

Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospeţe şi ceremonii, este şi şeful oastei în timpul războiului.

Stolnicul se îngrijeşte de mesele domneşti.

Paharnicul, numit iniţial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul are în administraţie grajdurile domneşti.

Alte dregătorii menţionate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar şi namestnic.

Sfetnicii domneşti pomeniţi în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân
Vornic Ban Vistiernic Logofăt Spătar Stolnic Paharnic Comis Pivnicer Pitar Namestnic
  • Vladislav
  • Vlad
  • Radul
  • Stănilă
  • Radul
  • Dragomir
  • Drăgan
  • Aga
  • Popşor
  • Şerban
  • Drăgan
  • Manciul
  • Micul
  • Filos
  • Baldovin
  • Aldea
  • Mihail
  • Sin
  • Vasea
  • Bratei
  • Berendei
  • Zorza
  • Manea
  • Costea
  • Gherghina
  • Stanciul
  • Lubaş
  • Ghinea
  • Iarcân

Administraţia locală Edit

Administraţia locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimişi ai domniei. În cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparţinea proprietarului acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităţilor administraţia era asigurată de către dregători locali şi trimişi domneşti.

Fișier:JudeteWallachia.png

Ţara era împărţită pe judeţe, conduse de către căpitani numiţi în vremea lui Mircea judeţi. În hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleş, de Baltă, Jiu etc. Oraşele şi târgurile aparţineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orăşeneşti erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraş era vornicul, ajutat de un pristav şi un folnog (corespondentul villicului-administrator transilvănean), astfel că administraţia locală era dublată de una domnească. Oraşele aveau o autonomie pronunţată: domnul era stăpânul moşiei pe care se aflau acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace, de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparţineau şi cetăţile de apărare. Astfel, puterea domnului în ţară era destul de mare, căci el controla toate centrele importante şi nu boierii sau mănăstirile[78].

În ceea ce priveşte taxele şi judecăţile, Ţara Românească a avut parte de sisteme ambulante ale fiscului şi magistraturii. Globnicii şi judecătorii treceau prin localităţile fără scuteli (aşadar unde aveau jurisdicţie) la anumite date. De asemenea, alţi funcţionari erau trimişi pentru a răspândi sau împlini porunci domneşti, numite de Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele şi prestaţiile domniei mele”[79].

Trebuie menţionat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo vechea administraţie locală. Dregătorii dobrogeni erau numiţi chefalia, un cuvânt de origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ţinut, ales dintre marii latifundiari. În Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraş.

Veniturile şi cheltuielile domniei Edit

Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestaţiile şi dăjdiile cuvenite acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniştile şi bălţile domniei, amenzile şi taxele de judecată percepute în ţară etc. Toate acestea intrau în visteria instituţiei domniei, căci, în afară de oraşe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de alte moşii[80]. Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma ţării vor ajunge şi boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit să cumpere terenuri de la boieri.

Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la munte (numite şi de plai), şi la graniţă. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu averea lor că acest lucru se întâmpla cu stricteţe.

Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar şi în satele cu ohabă. Acesta era aplicat asupra satului, iar fruntaşii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a găleţilor de grâne, a vinului, din ceară şi miere, a coşurilor de fructe, a laptelui şi a peştelui, a fânului etc.). Tot în categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare şi din minele de aramă. Toate acestea erau adunate de către funcţionari specializaţi (câblari, vinăceri etc.) în „casele domneşti” — de fapt hambare şi depozite din care domnul putea face, la o adică, daruri în natură. Este de menţionat că Mihail, voievodul coregent, avea o „casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) şi răscumpărările de suflet (sau duşegubinele), în cazul crimelor.

La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din materiale preţioase.

Prestaţiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru îndrumarea şi paza convoaielor domneşti, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la întreţinerea şi repararea cetăţilor, paza la graniţă, prinderea vânatului etc.

Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curţii şi ale cetăţilor, precum şi la plata aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domneşti pentru biserici ori mănăstiri precum şi darurile şi soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiţi, întrucât aveau moşii întinse şi bogate, iar puţinii funcţionari ambulanţi (numiţi şi „rabotnici”, pentru că îşi crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul adunat.

Armata Edit

Fișier:Giurgiu 3 34.jpg

Armata din timpul lui Mircea era o oaste de ţară (naţională şi a domnului) şi era formată din întreaga populaţie în stare să poarte arme. Aceasta purta numele de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulţi ostaşi, el nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură oastea s-o facă domniei mele”[81]. Astfel, pe lângă boieri, ţăranii liberi sau şerbi, obligaţia oastei revenea şi târgoveţilor şi satelor mănăstireşti. „Este clar deci că dacă oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dispoziţia şi în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o oaste feudală” (P. P. Panaitescu[82]).

Oastea cea mică este aşa numita curte, constituită în principal din boieri şi săteni privilegiaţi, datori să se afle la dispoziţia domnului, cu arme, cât mai repede cu putinţă. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieşi, datori a apăra trecerea peste munţi, şi opăcinaşii, care aveau obligaţia de a furniza vâslaşi[83].

Prezenţa mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă[84], deşi prima menţiune a acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeştri, în număr de câteva sute, „pesemne aleşi dintre orăşenii sau ţăranii mai săraci, fără pământ, obligaţi să-şi câştige viaţa cu leafă.”[85]

Fișier:ArmeMircea.jpg

În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moşnenii şi boierii erau datori să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situaţii (tranzacţiile cu pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în grija anumitor sate. Caii din urmă erau duşi să pască de obicei în lunca Dunării. Între călăreţi se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui Radu I[86], când tatăl lui Mircea avusese la dispoziţie 10.000 de cavaleri îmbrăcaţi în platoşe şi zale fabricate la Veneţia. În vremea lui Mircea, cavalerii români sunt pomeniţi cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile murale bisericeşti, refăcute mai târziu după modele din vremea lui Mircea, prezintă cavaleri în zale închinându-se.

În ceea ce priveşte armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente erau arcurile cu săgeţi şi, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menţionează cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulţimea săgeţilor, iar mai târziu, în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei şi Vlad I al Ţării Româneşti, muntenii au folosit săgeţi otrăvite[87]. Cronicarul Wawrin menţionează şi arbaletele, iar cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau asemnănătoare cu cele ale tătarilor[88], probabil din lemn acoperit cu piele[89]. Armele erau procurate în principal de la saşii din Ardeal, dar erau lucrate şi în Ţara Românească din materie primă adusă tot de peste munţi. Armele de foc erau puţine, constând probabil din câteva tunuri şi bombarde. Praful de puşcă se fabrica folosind salitră importată din Transilvania.

Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăţi care aparţineau domniei. Înspre Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviţei şi cea de la Căpăţâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, şi Severin. În ducatele transilvănene mai existau cetăţile Făgăraş, Breaza, Sibiel şi Amlaş, iar în Dobrogea Hârşova, Vicina şi Enisala. Acestea erau întreţinute şi reparate de către satele din jur.

Biserica Edit

Mitropolia Ţării Româneşti Edit

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înfiinţat la Argeş prima mitropolie a Ţării Româneşti, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înfiinţează şi cea de-a doua mitropolie a ţării, la Severin. Mitropoliţii valahi erau numiţi şi unşi de către Patriarhul din Constantinopol.

La urcarea pe tron, Mircea îi găseşte ca mitropoliţi pe Antim Critopol la Argeş şi Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau împreună — la şedinţele sinodului patriarhal. Antim, care era şi „locţiitor al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care din iulie apare şi Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliţi ai ţării sunt trecuţi ca martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăşi la Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi din 1400 până în 1401.

În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân şi bolnav, însă în scurt timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeşean i-a urmat Teodor.

Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria şi Patriarhie, pe fondul unei relaxări confesionale şi a unei creşteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeş primeşte titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori şi ţinuturile româneşti de peste munţi.

Mănăstirile ortodoxe Edit

Fișier:2006 0610 Cozia exterior 0562.jpg

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale şcolii sârbeşti din Valea Moravei şi păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a fost refăcută după vechiul model, în secolul al XVIII-lea. În biserică se regăseşte şi mormântul marelui voievod.

Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea lui Radu I[90] şi aflată la cca. un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai larg, călugării şi stareţul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi şi moşii.

Alte mănăstiri din Ţara Românească ce fiinţau în vremea lui Mircea erau cele ale stareţului Nicodim, Vodiţa şi Tismana, mai apoi Cotmeana în judeţul Argeş, ridicată de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai vede şi astăzi şi care a fost ridicată de Neagoe BasarabGlavacioc, care fusese dăruită cu două sate în Teleorman şi Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Şerban, Radul al lui Stan şi jupân Gal. La acestea se mai adaugă biserica de la Brădet şi prin tradiţie cele de la Scoreiu şi Răşinari. P. P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire şi în Ţara Făgăraşului, căci aici este menţionat „Stanciul egumenul”[91].

Legăturile cu ortodoxia din alte ţări Edit

În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumusi de la Muntele Athos, ctitorită şi dăruită de către înaintaşii săi Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu. Deşi nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din vremea lui Neagoe Basarab (1514) menţionează: „unde şi prea cinstitul [...] străbunul nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Ţara Românească”[92]. Chiar şi boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul dăruieşte satul său Cireaşov, de lângă Slatina.

În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în 1396), moaştele Sf. muceniţe Filofteia au fost aduse în ţară şi aşezate la Biserica Domnească Sf. Nicolae din Argeş. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica episcopală din oraş, unde se găsesc şi astăzi.

Fișier:Popata.JPG

Atât stareţul Nicodim de la Tismana cât şi mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondenţă bogată cu patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul unui număr mare de scrieri bisericeşti, iar faima sa era „nu numai în neamul bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins şi în toate părţile de la miază-noapte şi până la ocean, iar în apus până în Iliria[93]. Între elevii săi s-au numărat învăţatul (mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Ţamblac, precum şi cronicarul Constantin Costeneţki.

Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către stareţul Nicodim (ultima fragmentar) şi una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică şi liturgică, la care apelau prelaţii din Ţara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai complicate[94], precum şi tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din postura unui învăţat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate frăţească.

În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra unor probleme de credinţă religioasă, dând şi citate din Sfinţii Părinţi. În ce-a de-a doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educaţia morală a tinerilor care se pregătesc de preoţie. Aceste epistole erau menite a fi citite preoţilor şi călugărilor şi arată că Nicodim se ocupa şi de pregătirea preoţilor din Ţara Românească. În epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenţia asupra ereziei bogomilice, care circula în ţările ortodoxe la acea dată, şi îl sfătuieşte să îi dojenească pe aceia care o răspândeau.

Aceste legături între comunităţile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi culturale şi bisericeşti.

Relaţiile cu Biserica Catolică Edit

Fișier:Richental Konzilssitzung Muenster.jpg

Au existat cu certitudine comunităţi catolice pe teritoriul Ţării Româneşti încă de la începutul secolului al XIV-lea, în oraşele în care se aflau saşi veniţi din Ardeal (în special Câmpulung, Argeş, Târgovişte şi Severin). Este de amintit mormântul comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.

Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunităţile catolice depindeau de episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înfiinţează (fie din motive politice, fie la îndemnul soţiei sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul ţării, la Argeş. Nu se ştie unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuţa Sân Nicoară, luată în discuţie, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.

Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.

În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George (1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuţi (1402 - 1418) şi Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeş şi Lucas Ianuis (1390), Francisc de Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) şi Iacob de Canallis (1412) la Severin. Aceştia nu locuiau în oraşele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific[95].

Fișier:Konstanz building.jpg

O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat şi la Târgovişte, însă a fost distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la 1417. A fost pomenită şi în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaş catolic se pare că a existat şi la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de mai târziu.

La iniţiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat un conciliu religios la Konstanz, (în Germania) care avea un triplu scop: eradicarea „ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma şi Avignon, precum şi unirea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă. Şedinţele conciliului de la Constanţa s-au prelungit până în 1418, an în care au început discuţiile privind chestiunea unirii bisericeşti. Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei au făcut act de prezenţă prin câte un boier: Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din Sămuşeni), menţionaţi în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt enumerate şi oraşele moldo-valahe cu importante comunităţi catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Mencz (Neamţ), Jessmarkt (Iaşi), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx (Argeş?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) şi altele neidentificate. Această delegaţie reprezintă prima participare a românilor la un congres internaţional[96].

Cultura Edit

Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se ştie prea puţin, în mare parte din cauza faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia, Tismana, Cotmeana şi Snagov.

Fișier:CahleMircea.jpg

Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri şi cântări a Maicii Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar şi în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.

De asemenea, tot din aceeaşi perioadă a mai supravieţuit o Evanghelie copiată de călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul, o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparţinut mitropolitului Antim Critopol, şi un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé şi redă scena răstignirii Mântuitorului.

În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziţii incizate în pasta moale (de exemplu pe o strachină smălţuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a scris în luna martie 8 zile”), şi cahlele de sobă având reprezentaţi cavaleri în zale, descoperite la Târgovişte. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse: oameni, animale, etc.

Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup de artişti greci, veniţi în Ţara Românească din motive comerciale, au fost primiţi foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.

Fișier:EpitafMcB.jpg

Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396, ţesut pe mătase albastră şi brodat cu aur şi argint. De asemenea, la jumătatea secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo şi mantaua voievodului, prefăcută într-o sfită preoţească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios şi care merită să fie văzută; este de pluş ce cuprinde nişte flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu ceva fir pe dânsul şi cu oarecare însemnări roşii, cât se poate de solid şi curat”[97].

În cancelaria domnească se cunoşteau limbile slavonă, latină şi probabil greacă. Grămăticii erau puţini, astfel că trebuiau să îşi urmeze domnul oricunde se ducea acesta, căci ei cunoşteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea şi armonizarea lor sunt un produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav şi din mediul apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene”[98]. Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare şi prezenţa mai multor elemente juridice faţă de corespondentele sârbe sau bulgare[99].

Fresce contemporane care îl înfăţişează pe Mircea cel Bătrân Edit

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Mircea cel Bătrân

În ipostază tânără, Mircea se regăseşte în frescele ctitoriilor sale de la Brădet şi Cozia. În primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă şi costum specific secolului al XIV-lea. Se regăseşte alături de doamna Mara, însă fără fiul Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniţă, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul netăiat şi o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmţi, iar încălţămintea are vârful ascuţit. Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.

Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche. Costumele sunt mai puţin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila bicefală pe genunchii pantalonilor.

În sfârşit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeş, realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi[100].

Heraldica Ţării Româneşti în vremea lui Mircea Edit

Fișier:MirceaCelBatranSeal1390.png
Fișier:Stema vladislav i(2).png

Sigilul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân şi regele polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Ţării Româneşti un scut francez vechi mobilat cu o acvilă având capul conturnat şi aripile strânse, însoţită la stânga sa de o cruce, o stea în şase colţuri şi o semilună „crai nou”[101]. Pe monedele emise în această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif care timbrează stema dinastică a lui Mircea.

Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă aşa numita „Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărţite de o tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi Mircea şi fiul său Mihail[102].

În martie 1395 voievodul muntean semnează la Braşov un tratat de alianţă cu regele ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel mic[103], reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia, în 1411, Mircea foloseşte atât sigiliul de stat, cât şi pe cel mic[104].

Vezi şi: Stema Ţării Româneşti

Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez despicat cu primul câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducaţi, această stemă este timbrată de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicaţii de emisiune şi de ateliere monetare.

În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află şi o stemă atribuită „principelui Despot al Ţării Româneşti”, care prezintă un scut de argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această copie (căci originalul s-a pierdut) se regăseşte şi stema voievodului Valahiei Mici (Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante[105]), anume un scut de argint ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, şi însoţit de o semilună în partea inferioară şi de o stea în cea superioară. În copia din 1536 a cronicii mai există încă o stemă pentru Ţara Românească înfăţişând pe un scut de argint doi negri adorsaţi, goi, dansând. Aceste steme, precum şi cele care desemnau Moldova (trei capete de negri) au dat naştere la numeroase supoziţii şi discuţii între istorici[106].

Mircea cel Bătrân în conştiinţa urmaşilor Edit

Fișier:Interbelic Durustor County CoA.png

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu - „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viaţa lui Vlad Ţepeş Vodă şi Mircea cel Bătrân” în 1863 şi poezia „Mircea cel Mare şi solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu - „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan - „Cavalerii Ordinului Basarab”), sculptură (statui în Piaţa Centrală din Târgovişte, în Piteşti, Turnu Măgurele, Tulcea, Bucureşti, Constanţa), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu - „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituţii de învăţământ (colegii naţionale din Constanţa şi Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanţa ce administrează şi bricul Mircea etc.), străzi, pieţe şi cartiere poartă numele marelui domnitor.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenţie largă a specialiştilor în istorie şi disciplinele conexe, elaborându-se un important număr de lucrări în acest sens. Chipul domnitorului a figurat şi pe stema judeţului Durostor, în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.


Note Edit

  1. Panaitescu, p. 52
  2. Hasdeu, p. 130; Xenopol, p. 89; Iorga, p. III
  3. Panaitescu, p. 56
  4. I. Ruravăţ, Despre cneazul Lazăr, Novi Sad, 1887, p. 2
  5. N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 271
  6. Panaitescu, p. 55-56
  7. Daniel Barbu, Umbra lui Mircea la Cozia. O ipoteză genealogică, în AG, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 17-25
  8. Panaitescu, p. 56
  9. C-tin C. Giurescu, p. 362
  10. Şt. Andreescu, Alianţe dinastice ale domnilor Ţării Româneşti (sec. XIV-XVI), în „Românii în istoria universală”, III/1, Iaşi, 1987, p. 675-677
  11. Matei Cazacu, Anca Dumitrescu, Culte dinastique et images votives en Moldavie au XVe siécle. Importance des modéles serbes în CB, 15, 1990, p. 13-102
  12. Panaitescu, p. 59
  13. Panaitescu, p. 59-61
  14. N. Şerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386 - 1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987, p. 19-21
  15. Panaitescu, p. 69, n. 7 (precizările aparţin editorului Gheorghe Lazăr)
  16. Panaitescu, p. 50
  17. C-tin Giurescu, p. 362
  18. M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 230
  19. Pentru toate acestea, detalii la Panaitescu, p. 231 - 247 împreună cu notele de la p. 248 - 250 întocmite de editorul Gheorghe Lazăr
  20. Panaitescu, p. 309
  21. M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 231
  22. Constantinescu, p. 144
  23. Panaitescu, p. 38
  24. Panaitescu, p. 254 - 258
  25. C-tin C. Giurescu, p. 366
  26. C-tin C. Giurescu, p. 384
  27. Giurescu, p. 385
  28. Panaitescu, p. 141
  29. 1388 - 1390: Kaplai Ianos; 1390 - 1391: Mihai Perényi; 1392: Gerbeni Szemere; 1392 - 1393: Ditrich Bebek.
  30. Panaitescu, p. 233
  31. Panaitescu, p. 241
  32. Panaitescu, p. 248, n. 4 (precizările aparţin editorului Gheorghe Lazăr)
  33. Panaitescu, p. 249, n. 5 (precizările aparţin editorului Gheorghe Lazăr)
  34. I. A. Pop, Stăpânirile lui Mircea din Transilvania, în „Revista de Istorie”, 1986, nr. 7, p. 691-692.
  35. Panaitescu, p. 288, n. 3 (precizările aparţin editorului Gheorghe Lazăr)
  36. Hasdeu, Istoria critică a românilor, I., p. 2.
  37. Panaitescu, p. 288, n. 3 (precizările aparţin editorului Gheorghe Lazăr)
  38. Panaitescu, p. 367; vezi şi harta sa de la p. 19
  39. Panaitescu, p. 255-257
  40. C-tin C. Giurescu, p. 363-364
  41. Panaitescu, p. 258
  42. Panaitescu, p. 147
  43. C-tin C. Giurescu, p. 364
  44. Panaitescu, p. 258
  45. idem
  46. Panaitescu, p. 361
  47. A. Pippidi, Sur une inscription greque de Silistra, în „Revue des Études Sud-Est Européennes”, XXIV, 1986, nr. 4, p. 323-332
  48. În ceea ce priveşte momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominaţia turcă, opiniile istoricilor sunt împărţite. Nicolae Iorga (în Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1898, p. 70 - 71) socoteşte că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu (în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1938, p. 469), Ştefan Ştefănescu (în Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970, p. 59) şi Gheorghe I. Brătianu (în Marea Neagră, Bucureşti, 1988, p. 238) sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain (în Lupta antiotomană a ţărilor române în anii 1419 - 1420, AIIA, Cluj-Napoca, 19, 1976, p. 73) — în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru (în Aspecte ale vieţii economice din târgurile şi oraşele Dobrogei sub stăpânire otomană (sec. XV - XVII), în „Studii.Revista.Istorică”, 1, 26, 1973, 1, p. 33 - 36) este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 şi s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu sfârşitul tragic la Varna, iar Anca Ghiaţă (în Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, în SISEE, I, 1974, p. 43 şi urm.) plasează începutul în 1420 şi finalul în 1484, când otomanii cuceresc şi gurile Dunării. Maria Chiper (în Dan al II-lea, domn până la „Marea cea Mare”. Tradiţie şi realitate în RRH, 40, 1987, 10, p. 974) argumentează că Dan al II-lea a stăpânit şi el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ştefan Ciobanu (în Lupta domnilor Ţării Româneşti - de la Mihail până la Vlad Ţepeş - pentru apărarea unităţii cu Dobrogea în MN, Volum omagial dedicat centenarului independenţei României, IV, 1978, p. 87 - 90), bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Ţepeş.
  49. Pentru bibliografie, vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 95, n. 1 (lista a fost alcătuită de editorul Gheorghe Lazăr)
  50. Panaitescu, p. 79
  51. Panaitescu, p. 80 - 86
  52. Panaitescu, p. 90
  53. Panaitescu, p. 92
  54. Panaitescu, p. 88
  55. Panaitescu, p. 93 - 94
  56. Panaitescu, p. 101
  57. Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. 1, Bucureşti, 1997, p. 73
  58. Panaitescu, p. 103
  59. C. Ştirbu, P. Stancu, Date noi privind emisiunile monetare ale lui Mircea cel Mare, în vol. „Marele Mircea Voievod”, p. 98 - 99
  60. Panaitescu, p. 108 - 109: „Chiar în caz când noi am avea ceartă şi luptă cu toată ţara Ardealului, noi vrem să păzim ace trainică cu voi şi chiar vă vom trimite în timp de război pe un boier al nostru cu o săgeată, ca să apere oraşul vostru şi să-l ferească de incursiuni războinice”.
  61. Panaitescu, p. 110
  62. pentru toate aceste probleme Panaitescu, p. 112 şi urm.
  63. P. P. Panaitescu, Documentele Ţării Româneşti. I. Documente interne (1369 - 1490), Bucureşti, 1938, p. 125
  64. Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 127 - 128
  65. Eudoxiu Hurmuzachi, Documente, I/2, p. 58
  66. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, III, p. 544 - 547
  67. Ioan Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul, p. 1 şi urm.
  68. Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XV/1, p. 8 - 10
  69. B. P. Hasdeu, Arhiva istorică, I-1, p. 3-4
  70. E. Kaluźniacki, Dokumenta moldawskie i multanskie y archiwum miasta Lwowa, Lwow, 1878, p. 22 - 23, şi o copie la Panaitescu, Anexa II.
  71. Bibliografie asupra problemei în Panaitescu, p. 135, n. 34 alcătuită de editorul Gheorghe Lazăr
  72. Panaitescu, p. 124
  73. C-tin C. Giurescu, p. 376
  74. Panaitescu, p. 138
  75. Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p. 87, n. 1
  76. Panaitescu, p. 143
  77. Cu o singură excepţie, când se află după ban, în privilegiul lui Mircea pentru braşoveni (1413) ce se păstrează într-o copie târzie.
  78. Panaitescu, p. 146
  79. P. P. Panaitescu, Documentele Ţării Româneşti, p. 106, 163.
  80. Panaitescu, p. 149
  81. Panaitescu, p. 160
  82. Panaitescu, p. 161
  83. N. Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor, p. 191-222
  84. Panaitescu, p. 163
  85. idem
  86. Panaitescu, p. 165
  87. Hurmuzaki, Documente, I-2, p. 395
  88. Chalkokondzl, Cronica, ed. Bonn, p. 136
  89. Panaitescu, p. 166
  90. Panaitescu, p. 187
  91. Panaitescu, p. 189
  92. Gr. Nandriş, Documentele slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos, Bucureşti, 1936
  93. Arhimandrit Leonid, Noi contribuţii la istoria Bulgariei, în revista Glasnik din Belgrad, nr. XXXI, 1871, p. 279
  94. Panaitescu, p. 196
  95. Panaitescu, p. 199
  96. Panaitescu, p. 202
  97. A. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, Bucureşti, 1858, p. 118
  98. D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din secolele XIV şi XV, Bucureşti, 1938, p. 161
  99. Panaitescu, p. 218
  100. Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. IV
  101. Cernovodeanu, p. 43
  102. Cernovodeanu, p. 64
  103. Xenopol, p. 97
  104. Cernovodeanu, p. 78
  105. Cernovodeanu, p. 78
  106. Dogaru Maria, Din heraldica României, Ed. Jif, Braşov, 1994, p. 81

Bibliografie Edit

  • P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.
  • Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Militară, Bucureşti, 1981.
  • Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, Bucureşti, 1875.
  • A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iaşi, 1889.
  • Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901.
  • Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

Legături externe Edit

Vezi şi Edit

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Mircea cel Bătrân


Predecesor:
Dan I
Domnitor al Ţării Româneşti
1386 - 1394/1395

Succesor:
Vlad I Uzurpatorul


Predecesor:
Vlad I Uzurpatorul
Domnitor al Ţării Româneşti
1397 - 1418

Succesor:
Mihail I



ar:ميرتشا العجوز

da:Mircea den Ældre de:Mircea cel Bătrân en:Mircea I of Wallachia es:Mircea I de Valaquia fr:Mircea Ier de Valachie gl:Mircea I de Valaquia he:מירצ'אה (הזקן) hu:I. Mircea havasalföldi fejedelem id:Mircea I dari Wallachia pl:Mircza Stary pt:Mircea cel Bătrân sk:Mircea I. sv:Mircea cel Bătrân

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki