Fandom

România

Limba română

1.811pages on
this wiki
Add New Page
Talk4 Share
română ()
A creat prin: {{{creator}}} în {{{an}}}
Scop: {{{scop}}}
Vorbită în: România, Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA, Spania, Italia, Germania
Regiuni:Vorbită în:
Perioadă existenţiei: {{{perioadă}}}
Număr de vorbitori: limbă maternă: 24 milioane
a doua limbă: 4 milioane [1]
Loc: 34
Sistem de scriere:
Tipologie: SVO
Clasificare:

limbi indo-europene
 italice
  romanice
   romanice orientale
    română
     
      
       
        
         
          
           
            
             
              

Statut oficial
Oficială în: Moldova
Muntele Athos (Grecia)
România
Voivodina (Serbia);
Organizaţii internaţionale:
Uniunea Europeană
Uniunea Latină.
Reglementată de: Academia Română
Coduri de limbă
ISO 639–1ro/mo
ISO 639-2(B) rum/mol / (T) ron/mol
ISO 639-3{{{iso3}}}
SILRUM  en
SIL{{{sil2}}}
Text în limba
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - Art.1
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Tatăl nostru
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Transliteraţie
Limbă - Listă de limbi - Lingvistică
Wikipedia Vizitaţi Wikipedia [[:{{{code}}}:|în română]]!
Lumea românofonă
 naţională   oficială   minoritate naţională   minoritate   UE 
Pilcrow.png Această pagină poate conţine caractere Unicode.

Limba română (denumită uneori de lingvişti, din raţiuni de diferenţiere tipologică, şi dacoromână) este o limbă indo-europeană, din grupul italic, făcând parte din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei.

Limba română este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna, respectiv dialectul supranumit dacoromân este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie).

Limba română se bucură de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (potrivit Constituţiei „limba moldovenească”,[2] fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Distribuţie geografică Edit



Limba română este limba oficială şi naţională în România. Însuşi numele ţării semnifică etimologic aria lingvistică a limbii române.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

Format:Distribuţie limba română

Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină Edit

Knowledge Romanian Eastern EU.png

Limba română ca limbă secundară în estul Europei

     maternă

     peste 3%

     1-3%

     sub 1%

     n/a

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă.[8] Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o conversaţie în limba română.[9]

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări.[10] În unele şcoli bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din 38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic, Suedia, şi altele.[11]

Româna pe Internet Edit

Romanian keyboard letters.jpg

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină,[12] arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe Internet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendinţa limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează şi anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005, prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia celorlalte limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italienei de 3,05 la sută şi a portughezei de 1,87 la sută.

Valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de 0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.[13][14]

Clasificare şi limbi înrudite Edit

DiagramăLimbaRomână.png

Distribuţia vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după ţară

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană şi reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est,[15] Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii ştiinţifice a lingviştilor romanişti. Din însăşi cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puţin ipoteza originii aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi Jiřeček. Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiaşi limbi:[16]

  • aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.
  • meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

Toate aceste patru dialecte formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite Edit

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

  • Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.
  • Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.[17]

Limba moldovenească Edit

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova şi după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca de sine stătătoare,[18] deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin legislaţia moldovenească.[2]

Romania Graiuri.jpg

Harta graiurilor româneşti

Graiuri Edit

Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligibile între ele. Graiurile limbii române, în afara românei standard, includ:


Istorie Edit

Format:Acurateţe
Hartaetnicaromani.png

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Limba română a evoluat din latina balcanică, contactul prelungit cu populaţiile slave fiind la originea unei părţi importante din vocabular. În evul mediu şi în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti. O influenţă puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

Primele atestări Edit

Scrisoarea lui Neacsu paragraf.jpg

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.

Deşi se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi document scris în română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacşu din 1521. În aceasta, Neacşu de Câmpulung îi scria judelui braşovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX) până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a alfabetului latin:

Liturgiariu:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."
Transliterare:
"Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând ţărână din pământ, şi cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."

Influenţa altor limbi Edit

Limba dacă Edit

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: brânză, zer, mal, balaur; a se vedea listă de cuvinte dacice). Unii lingvişti au avansat ipoteza că albanezii ar fi daci neromanizaţi, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de coastă.

Potrivit unui alt punct de vedere, acest lexic nelatin (în mare parte având corespondenţă în lexicul albanez) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de păstori romanizaţi proveniţi din Albania, Serbia, Bulgaria şi nordul Greciei, populaţia respectivă reprezentând stadiul incipient al poporului român. Această ipoteză este contrazisă de concluziile unor lingvişti, după care limba de substrat din care provine acest grup lexical aparte va fi fost, din cauza unor elemente specifice, o limbă de tip satem, în timp ce limbile paleobalcanice vorbite în nordul Greciei (de exemplu limba macedoneană antică) erau de tip centum. Unii lingvişti au fost de părere că şi (limba iliră) vorbită în antichitate pe teritoriul Albaniei de astăzi era o limbă centum, însă cei mai mulţi lingvişti o clasifică astăzi drept limbă satem.

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit din denumiri şi resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie indoeuropeană distinctă.

Uniunea lingvistică balcanică Edit

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-iliră iar greaca formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect, precum şi evitarea infinitivului.

Limbile slave Edit

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti, în scop liturgic şi ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate slave, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.[19]

Alte influenţe Edit

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

  • germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube)
  • greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
  • maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip < kép)
  • turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

Neologisme Edit

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele româneşti sunt de origine franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital, simţământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

Recent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu (interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi se acordă conform regulilor limbii române.

Vocabular Edit

Într-o lucrare de referinţă, [20] echipa lui Marius Sala construieşte vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte.

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

  • Elemente romanice 71.66%, din care
    • 30,33% latineşti moştenite
    • 22,12% franceze
    • 15,26% latineşti savante
    • 3,95% italiene
VocabularulReprezentativRomana.png

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

  • Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
  • Slave total 14,17%, din care
    • 9,18% slava veche
    • 2,6% bulgăreşti
    • 1,12% ruseşti
    • 0,85% sârbo-croate
    • 0,23% ucrainene
    • 0,19% poloneze
  • Germane 2,47%
  • Neogreceşti 1,7%
  • Traco-dace de substrat 0,96%
  • Maghiare 1,43%
  • Turceşti 0,73%
  • Englezeşti 0,07% (în creştere)
  • Onomatopee 0,19%
  • Origine incertă 2,71%

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% [21]

Gramatică Edit

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

Sunete Edit

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ şi /y/ pot să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

Diftongi Edit

  • Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
  • Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi Edit

  • cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
  • cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

Evoluţii fonetice Edit

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

  • apariţia diftongilor vocalelor e, i, o
    lat. cera > rom. cea
    lat. sole > rom. soare
  • iotacism [e] → [i]
    lat. herba > rom. iarbă
  • consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
    lat. octo > rom. opt
    lat. lingua > rom. limbă
    lat. signum > rom. semn
    lat. coxa > rom. coapsă
  • rotacism [l] → [r]
    lat. caelum > rom. cer
  • consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte sunetelor [e] şi [i]
    lat. deus > rom. zeu
    lat. tenem > rom. ţine

Ortografie Edit

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

IstoricEdit

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric.

Primele documente româneşti, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î şi ç.

  • á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
  • â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
  • î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.
  • é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi ea şi oa.
  • ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

  • Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
  • Un an sau in sau en se citea în.
  • Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se deosebi de „mana“ (mână).
  • Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viaţă).
  • che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
  • di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
  • k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).
  • sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene. Exemplu: „Bucuresci“.
  • u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană.
  • Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
  • formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, Format:Unicode, ě, ê, ş, ţ, ů, precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică Edit

Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română.

Odată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă - şi anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au îmbogăţit un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârşit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi înlocuirea lor cu termeni slavi. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiţi în Vechiul Regat (de origine slavă) şi cei folosiţi în Transilvania (de origine latină).

Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x Edit

Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

Autori Edit

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

Vezi şi Edit

Caută română în Wikţionar, dicţionarul liber.

Format:Portal Românofonie

Note Edit

  1. Uniunea Latină relatează despre existenţa a 28 de milioane de vorbitori de limbă română, dintre care 24 milioane o vorbesc ca limbă maternă: Uniunea Latină - Odiseea limbilor: ro, es, fr, it, pt; vezi şi Raportul Ethnologue pentru limba română
  2. a b c Constituţia Republicii Moldova denumeşte limba de stat moldovenească în loc de română, deşi în practică termenul de română este cel mai des folosit. În prefaţa legii privind funcţionarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1], se menţionează identitatea lingvistică „realmente existentă“ dintre limba română şi limba moldovenească (v. legea cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova).
  3. Kogan Page 2004, p 291 ; IHT, 16 iunie 2000, p. 2 ; Dyer 1999, 2005
  4. Conform Statistical Abstract of Israel 1993 erau 250 000 de vorbitori de limbă română în Israel, la o populaţie de 5 548 523 de persoane (recensământ 1995).
  5. Relatări despre aproximativ 300 000 de evrei care au părăsit România după al Doilea Război Mondial
  6. Evenimentul Zilei
  7. „Milioane de români pe drumul emigrării“, apărut în Evenimentul Zilei, pe 10 mai 2004.
  8. U.S. Library of Congress: Moldova - Language, religion, and culture (Moldova - Limbă, religie şi cultură)
  9. Special Eurobarometer 243 / Wave 64.3, Europenii şi limbile lor; Tabelul D48T: „Limbi pe care le vorbiţi îndeajuns de bine pentru a întreţine o conversaţie, publicat în februarie 2006
  10. Dan Chiachir: Cursuri de perfecţionare publicat în Ziua, ediţia de vineri, 19 august 2005
  11. Institutul Limbii Române: Date referitoare la predarea Limbii române în străinătate
  12. Uniunea Latină în colaborare cu Funredes: Limbile şi culturile pe Internet 2005
  13. Numărul domeniilor.ro s-a dublat, ajungând la 85 000, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării Internaţionale din Republica Moldova la 1 februarie 2005
  14. 470 subdomenii au fost înregistrate, în domeniul .md, publicat pe situl web al Ministerului Dezvoltării Internaţionale din Republica Moldova la 23 noiembrie 2005
  15. Dumitru Piceava, Aromânii Documentar: „Limba aromână nu poate fi socotită ca un dialect al limbii daco-române. Ca să fie socotită ca dialect trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii: dialectul aromân şi cel daco-român trebuie să fie produsul unui singur popor şi să trăiască în acelaşi loc; să aibă aceeaşi istorie[2]
  16. Dicţionar Enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993, p. 116: Aromân, -ă [...] (Substantivat, f.) Dialect al limbii române, vorbit de aromâni
    Hristu Cândroveanu: „Aromânii, prin urmare, sunt români si vorbesc un dialect românesc“
  17. „UNESCO Red Book on Endagered Languages“ (Cartea Roşie UNESCO pentru limbi pe cale de dispariţie)
  18. Kogan Page 2004, p 291 ; IHT, 16 June 2000, p. 2 ; Dyer 1999 , 2005
  19. Uwe Hinrichs: Handbuch der Südosteuropa-Linguistik
  20. Marius Sala (coord), Mihaela Bîrlădeanu, Maria Iliescu, Liliana Macarie, Ioana Nichita, Mariana Ploae-Hanganu, Maria Theban, Ioana Vintilă-Rădulescu Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
  21. Acad. Gheorghe Mihăilă despre cele patru dialecte ale limbii române (în Discurs de receptie la Academia Română)

BibliografieEdit

  • Stelian Brezeanu (1999), Romanitatea orientală în Evul Mediu. De la cetăţeni romani la naţiunea medievală. Editura All Educational, Seria All Istoric, CIP Biblioteca Naţională 94 (37)"04/14", ISBN 973-684-062-2

Lectură suplimentară Edit

  • Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, București, 1999

Legături externe Edit

Despre graiuri

Dicţionare

Chestiuni problematice

Format:Teritorii română Format:Subiecte Republica Moldova 02

Format:Limbi oficiale UE

Format:Portal Limbi

Wikipedia-logo.png Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Limba română. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on Fandom

Random Wiki