FANDOM


Fișier:PrimaAtestareRacoviţa.jpg

Lunga istorie a comunei Racoviţa se datorează în principal poziţionării sale geografice, în partea de sud a Transilvaniei, la intrarea în defileul Oltului şi la confluenţa a trei regiuni istorice: Mărginimea Sibiului, Ţara Loviştei şi Ţara Făgăraşului. Acest motiv a făcut ca Racoviţa să beneficieze de toate avantajele includerii sale la începutul secolului al XV-lea în „Scaunul filial al Tălmaciului”, unitate administrativă a saşilor transilvăneni din „Scaunul Sibiului” şi mai apoi din Universitatea Săsească până în anul 1876. Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racoviţa de astăzi. Fiind localitate de frontieră, satul a fost asimilat de timpuriu în unităţile de plăieşi şi puşcaşi, culminând cu militarizarea sa totală în cadrul Companiei a VII-a a Regimentului I de Graniţă de la Orlat, în perioada 17651851. În perioada 1698–1765, premergătoare înfiinţării graniţei militare, populaţia s-a confruntat cu conflicte interconfesionale cauzate de procesul de unire a mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică.

Cu ocazia evenimentelor revoluţionare din 1848, grănicerii racoviceni conduşi de colonelul David Urs au participat la Marea Adunare de la Blaj din 15 mai 1848, fiind cea mai numeroasă delegaţie din împrejurimile Sibiului. O dată cu desfiinţarea graniţei militare din anul 1851, satul a avut o serie de personalităţi care s-au implicat în gestionarea fondului şcolastic al fostului regiment orlăţean, precum şi membri activi ai Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român.

Racoviţa s-a remarcat în Primul Război Mondial prin activitatea ostaşilor trimişi pe frontul „Poloniei ruseşti” , ale Galiţiei, Albaniei, Italiei, Serbiei şi chiar ale Franţei, participând din 1916 la Marea Unire din 1918.

Fișier:IoanDoicanRacoviţa1.jpg

Descoperiri arheologice şi menţiuni documentareEdit

Fișier:RacoviţaToporaşSilex.jpg

Din cauza puţinelor descoperiri arheologice făcute în zona localităţii Racoviţa, cercetătorii au recurs la studierea toponimiei şi folclorului local pentru a putea stabili vechimea aşezării. Astfel, se menţionează în literatura de specialitate[1] că denumirea locală „La Cetăţuică”, dat ipoteticei întărituri de pe vârful de deal aflat la cumpăna apelor „Valea Lupului” şi „Valea Mârşa”, ar fi făcut parte dintre „cetăţile dacice puţin cunoscute astăzi”.[2][3]

Caracter dacic[4] sau chiar roman i se atribuie şi „Cetăţii” aflată la altitudinea de 846 m în pădurea „Braniştea”, pe culmea care formează hotarul dintre Racoviţa şi Avrig,[5] însă istorici mai noi datează „Cetatea” în a doua jumătate a secolului al XIII-lea[6].

Fișier:FilialstuhlTalmesch.svg

Deşi prima atestare documentară a localităţii este relativ târzie – 1443[7]–, urme ale locuirii omului pe aceste locuri datează încă din protopaleolitic. O descoperire în acest sens este cea făcută de elevul Lupea Dorin, în 1972. Este vorba de un toporaş de mână (cioplitor) unifacial, confecţionat din silex, folosit atât pentru lovit şi tăiat cât şi pentru cioplit şi răzuit, aparţinând aşa-zisei „culturi de prund”. Având o vechime de cca 600.000 î.d.H., descoperirea a permis specialiştilor să includă sudul Transilvaniei în aria pe care s-a petrecut procesul de antropogeneză de pe teritoriul României.[8] Toporaşul se află în prezent la Muzeul judeţean de istorie din Sibiu.[9] Altă descoperire arheologică este cea din anul 1974 când în pietrişurile extrase din Olt s-a găsit un ciocan confecţionat din piatră şlefuită datat la sfârşitul epocii neolitice, a cărui vârstă a fost apreciată de către arheologul sibian prof. Iuliu Paul, la 3600 ani. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite de-a lungul timpului şi adunate de către familia de preoţi Florianu după 1855, dar s-au pierdut o dată cu dispariţia familiei din sat.

Fișier:Josephinische Landaufnahme pg254.jpg

Prima atestare documentară a satului — 22 mai 1443 — se regăseşte în actul de danie prin care voievodul Ioan de Hunedoara a donat lui Simion Magnus, castelanul Tălmaciului, precum şi urmaşilor săi, jumătate din prediul (cătunul) Reken — Racoviţa de astăzi[11] — ceea ce arată că până la această dată localitatea constituia proprietatea coroanei maghiare. Anul 1443 a coincis cu perioada apariţiilor primelor incursiuni turceşti în Transilvania, cu urmări din cele mai grele pentru locuitorii aşezărilor din apropierea pasului Turnu Roşu[12].

Pentru a putea face faţă noii situaţii, regele Ladislau al V-lea, la data de 3 februarie 1453, dăruieşte saşilor din cele „Şapte scaune” — uniune teritorial-administrativă săsească cu sediul în Sibiu — domeniul feudal al Tălmaciului[13], de acum încolo racovicenii fiind obligaţi să presteze diferite sarcini cu caracter feudal.[14] Din acest moment, Racoviţa va apărea în perioada 14531700 din ce în ce mai des în scrierile vremii cu peste 50 de documente cu caracter feudal, vizând donaţii şi arendări, vânzări, cumpărări şi răscumpărări, zălogiri şi reambulări de hotare în care sunt implicaţi domni de pământ şi personalităţi înalte ale ţării cum au fost Cristofor, Sigismund şi Ştefan Báthory, George Basta şi alţii.[15] Racoviţa apare în diploma latină a regelui Ungariei, Ladislau al V-lea, din anul 1453, prin care „Scaunul filial al Tălmaciului” a fost încorporat la cele „Şapte Scaune” ale provinciei Cibiniensis şi dat în administrarea celor Şapte Juzi, Tălmaciul împreună cu alte şase comune româneşti componente: Turnu Roşu, Boiţa, Tălmăcel, Plopi (dispărută de 400 de ani), Sebeşu de Jos şi Sebeşu de Sus:

Noi, Ladislau, prin graţia lui Dumnezeu rege al Ungariei... luând cunoştinţă de la Ion Huniade Comesul Bistriţei că cetăţile noastre de graniţa Tălmaciu, Lotrioara şi Turnu Roşu sunt ruinate, am dispus ca aceste cetăţi, împreună cu impozitul regal precum şi posesiunile Tălmăcel, Boiţa, Plopi, Porceşti, Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus, Racoviţa şi oraşul Tălmaciu, să fie anexate şi încorporate definitiv la cele Şapte Scaune săseşti din provincia Sibiului în condiţia următoare: administraţia centrală a celor Şapte Scaune va încasa pe viitor în folosul ei vama de la Turnu Roşu şi darea regelui. Locuitorii satelor anexate vor avea şi pe viitor aceleaşi libertăţi şi drepturi pe care le-au avut în trecut şi pe care le au şi locuitorii celor Şapte Scaune săseşti. Administraţia centrală a celor Şapte Scaune se obligă a repara radical cetăţile Turnu Roşu şi Lotrioara, ca să poată apăra bine graniţa şi se obligă a dărâma până la temelii cetatea Tălmaciului, care în locul unde se află nu mai e de nici un folos.[16]

—Dat în Pojon la anul 1453, în anul al XIII-lea al Domniei Noastre.
ss. Ladislau V - Rege

Fișier:ConscripţieRacoviţa.jpg

Ca urmare directă a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea austriacă după anul 1688, în istoria Racoviţei se înscriu două evenimente care-i marchează sfârşitul secolului al XVII-lea: unirea cu Biserica Romei şi întocmirea primei conscripţii cunoscute a localităţii, respectiv cea din 1698[17], care va inaugura pe cele din secolele următoare, cele mai cunoscute sunt întocmite pentru anii: 17211722, 1733, 1750, 17651766, 1851, 1910 şi 1930.

Până în anul 1766, Racoviţa a aparţinut de două unităţi administrativ-politice complet diferite, „graniţa” dintre ele formând-o valea care trece prin mijlocul ei. Două treimi ale aşezării, cu hotarul aferent, stătea sub jurisdicţia Scaunului Sibiului, motiv pentru care se numea „partea scăunală”. Partea dinspre Avrig, respectiv cealaltă treime, se afla sub stăpânirea a numeroşi domni de pământ şi se numea „partea iobăgită”, fiind sub ascultarea autorităţilor comitantese.

Racoviţa înainte de înfiinţarea graniţei militare Edit

Ca urmare a dezvoltării agriculturii, comerţului, meşteşugurilor şi nu în ultimul rând a apartenenţei satului la aşa numitul „Pământ crăiesc[18], ca parte al domeniului feudal al Tălmaciului, obştile săteşti încep să se destrame. Locuitorii liberi au devenit „iobagiones castri” (iobagi ai cetăţii) cu certe obligaţii militare în apărarea marginilor feudei de la Lotru, Turnu Roşu şi Tălmaciu.

Fișier:HartaIstoricăRacoviţa.svg

Pe lângă obligaţiile militare, racovicenii erau obligaţi şi la plata diferitelor taxe, atât faţă de oficialităţile locale sau superioare cât şi faţă de cele bisericeşti. Principalele taxe erau contribuţiile în bani plătite Cetăţii Sibiului, dijma, care consta din: cereale, oi, furaje, miere etc. şi aşa zise-le taxe „naturale”, oferite diferiţilor stăpâni cu prilejul sărbătorilor religioase, compuse din: lemne de foc, fructe, unt, păsări, peşte etc. Astfel, racovicenii din „partea scăunală”, anterior anului 1700, erau obligaţi în fiecare iarnă să plătească castelanului de la Turnu Roşu: 50 de care de lemne, 4 care de fân şi 16 câble de ovăz. În anul 1749 valoarea taxelor plătite a fost de 1458,47[19] florini, echivalent cu preţul a 140 de boi, în timp ce „partea iobăgită” a plătit impozite în valoare de 290,10[20] florini.

În plus faţă de plata acestor taxe, se executau diverse munci obligatorii, cum ar fi: robota — o săptămână din trei în extrasezonul muncilor agricole şi „cât era nevoie” în perioadele de vârf ale acestora; transporturi şi cărăuşii; încartiruirea şi întreţinerea oastei; de crâşmărit; obligaţii militare etc.

Din punct de vedere al componenţei sociale, în sat trăiau: iobagi, dotaţi cu „sesii iobăgeşti” în suprafaţă de 10–15 jugăre[20]; jeleri fără sesii, dar obligaţi să presteze şi ei anumite „robote”; plăieşi ce erau obligaţi a păzi graniţele ţării[19]; puşcaşi, curieri şi libertini, unul dintre aceştia fiind Ion Bobanga, menţionat în anul 1765,[20], căsătorit cu Maria, una din surorile lui Ştefan Hadju, nobil de Racoviţa.

Racoviţa în timpul graniţei militare (1765–1851) Edit

20px Şi astăzi n-are decât să cutreiere cineva satele din vecinătatea Sibiului, ca să observe în cultura şi apucăturile oamenilor, în situaţia lor economică, culturală şi bisericească urmările acestei organizări grănicereşti[21] 20pxNicolae Iorga

Înfiinţarea graniţei miliare transilvănene şi militarizarea Racoviţei Edit

Fișier:Adolf Nikolaus von Buccow.jpg

În cel de-al treilea deceniu de domnie al împărătesei Maria Tereza, Curtea de la Viena decide înfiinţarea regimentelor grănicereşti în Transilvania. Pentru ducerea la îndeplinire a misiunii a fost însărcinat la data de 5 iulie 1761 generalul de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow, al cărui proiect a fost aprobat de împărăteasă în 16 aprilie 1762.[22]

După înfiinţarea Regimentului II de graniţă românesc cu sediul la Năsăud în anul 1764, s-a început constituirea Regimentului I de Graniţă cu sediul la Orlat, context în care a fost militarizată în întregime şi Racoviţa, operaţie ce a durat până în anul 1766 şi a fost condusă de generalul Ziskovic. Hotărârea de înfiinţare a fost luată în 24 februarie 1765[23], hotărâre ce a stat la baza întocmirii unei conscripţii amănunţite ce prevedea stabilirea numărului de locuitori ce puteau fi încorporaţi precum şi cuantumul despăgubirilor ce trebuia să fie plătite de către autorităţile militare „proprietarilor” satului.

La data de 30 octombrie 1765, Racoviţa a fost aleasă ca sediu al Companiei a VII-a, comandată de către căpitanul Graf von Dietrichstein.

Conscripţia din 1765 pentru „partea iobăgită” consemnează două familii nobiliare: Ştefan Hajdu de Racoviţa, a cărui moşie era delimitată de „Uliţa Donului”, vale şi „Hudiţa Pişti”, şi familia nobiliară Martin Biro — înfiinţată prin 1725 de către comitele Iosif Teleky de Szek — a cărei „curte” era vizavi de prima familie, începând de la gospodăria lui Aurel Fogoroş până la cea a profesorului Octavian Mînduc.[24]

Fișier:HartãRegiment I graniţã.PNG

În plus de acestea existau posesiuni de pământ a cunoscutelor familii de magnaţi unguri ai vremii cum au fost: Bánffy, Bethlen, Bornemisa, Lázar, Toröczkai, Vaida. Din documentele istorice, precum şi din tradiţia orală, reiese că racovicenii nu s-au înrolat de bună voie în miliţia de graniţă şi, ca urmare, o mare parte dintre ei au fost expulzaţi, în sat rămânând foarte puţine familii printre care se numără Bobanga, Cîndea şi Doican.[22]

Familiile expulzate, printre care Banciu, Bănceu, Cîrţău, Durdun, Faur, Frăsie, Hoandră, Ionuş, Lazăr, Nicula, Ritivoi, Sarchiz, Tîlvan, Totan, Urzică, s-au stabilit în Sebeşu de Sus şi Sebeşu de Jos, Porceşti (actualul Turnu Roşu), Bradu şi Săcădate, unde s-au apucat de „boştănărit".[25] Satul a fost repopulat cu familii — uneori şi familii cu statut de „boieri” ce nu prestau corvezi militare[26] — ce apar în evidenţele militare nu după numele lor, ci după cel al localităţilor de unde au venit, cum ar fi: Arpăşan — din satul Arpaşu de Sus sau de Jos; Buciumean — din Bucium; Comănean — la Comăna; Fogoroş — la Făgăraş; Mărginean — la Mărgineni etc. Toţi aceşti noi veniţi în calitate de grăniceri au fost împroprietăriţi cu sesiile şi gospodăriile celor expulzaţi sau fugiţi.

Situaţia social-economică în timpul graniţei militare Edit

Cu toate avantajele derivate din statutul de grănicer, racovicenii nu s-au adaptat uşor la rigorile militare ce trebuiau a fi respectate. În plus s-au confruntat şi cu abuzuri de ordin religios[27], precum şi de altă natură, toate acestea generând conflicte violente între grăniceri şi autorităţi, soldate în final cu numeroase dezertări. Astfel se consemnează în documentele vremii că în anul 1766 (în al doilea an după militarizare) numărul grănicerilor racoviceni a scăzut la 68, fapt ce a dus la arondarea localităţilor Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus şi Scoreiu pentru întregirea efectivelor. Această situaţie a dăinuit până la desfiinţarea graniţei militare în 1851.

Fișier:HartăCompania7Graniţă.PNG

Fluctuaţiile din efectivul companiei din Racoviţa nu au putut fi oprite nici chiar prin aplicarea de pedepse capitale, decât după mulţi ani de la înfiinţare, când autorităţile au început să ridice gradaţi mai mărunţi din rândurile localnicilor, cum au fost: „fraitărul” Onea Metea în 1777[28]; caporalii Ioan Bîrsan în 1784, Anton Cîndea în 1803; Nicolae Sîlca şi Nicolae Suciu în 1834.[29][30]

Începând din 1800 apar mărturii scrise despre participarea racovicenilor la campaniile purtate de Imperiul Austriac în Europa. Acestea sunt în special în diverse statistici privitoare la numărul de invalizi şi semiinvalizi, astfel în anul 1800 se consemnează în sat 56 de semiinvalizi şi 34 de „Gantze-Invaliden”. În anul 1797, în cadrul războaielor napoleoniene, în lupta de la Monte Zuello din Italia, a căzut grănicerul Dumitru Stoichiţa[31] şi în 1813 grănicerul Ioan Stoica.

O statistică a companiei din 1828 consemnează 150 de case de grăniceri, locuite de 451 bărbaţi şi 461 femei. În gospodăriile lor aceştia aveau 103 cai, 345 de boi, 330 de vaci, 520 de oi, 121 de capre, 390 de porci, 58 de stupi şi 22 de cazane de fiert ţuică.[32] Cu 22 de ani mai târziu, în 1850, erau 300 de case în care locuiau 578 de bărbaţi şi 667 de femei.

Drept compensaţie pentru prestarea serviciului militar, grănicerii cultivau sesiile pe care le aveau în folosinţă pentru asigurarea hranei precum şi pentru procurarea uniformei grănicereşti numită şi „mundir”. Mărimea sesiei a variat de-a lungul timpului de la doar „10 gălete de semănătură” în 1777, respectiv la cca. 2,5 ha până la 8 ha în 1851, anul desfiinţării graniţei.[33]

Autorităţile s-au implicat în răspândirea asolamentului trienal în agricultura locală începând din anul 1777, drept pentru care s-a extins cultura porumbului, a cartofului şi pomăritul. Muncile agricole şi cele gospodăreşti se desfăşurau după calendare impuse de autorităţi „la comandă”, respectiv: „slobosul” la cules, al adusului „bucatelor” de pe câmp, „slobosul” ciurzilor pe mirişti, prin „otrăvuri” sau cucuruze etc. Toate aceste „campanii” erau anunţate din timp la „poruncile” din faţa bisericii în zile de sărbătoare, prin „suflarea trânghiţei” sau bătutul „dobei” prin sat.[34]

În anii în care producţia agricolă era nesatisfăcătoare, regimentul ajuta cu cele necesare familiile grănicerilor, urmând ca aceştia să plătească datoria când aveau posibilitatea.[35] O grijă specială era îndreptată spre cei ce au dobândit invaliditate în timpul serviciului militar, fiind ajutaţi prin intermediul unui fel de „bancă de păstrare şi împrumut”, care, în luna ianuarie 1776, dispunea de un fond în valoare de 190 florini şi 5 cruceri, ceea ce o situa pe locul al III-lea din regiment.[36]

Participarea grănicerilor racoviţeni la Revoluţia din 1848–1849 Edit

Fișier:Blaj1848.jpg

Desfăşurându-se pe fundalul luptei generale împotriva feudalismului, a stării de exploatare socială şi oprimare naţională exercitată de către clasele privilegiate din Transilvania, revoluţia a fost salutată încă de la izbucnirea ei şi de către grănicerii racoviceni. A contribuit la această atitudine conştiinţa naţională şi de clasă, adâncirea sentimentului de libertate şi a celui de proprietate asupra pământului pe care-l munceau şi nu în ultimul rând mândria lor de a fi purtători de armă, drept pe care-l aveau în acea vreme doar clasele privilegiate.[37]

Grănicerii racoviceni au participat masiv la Marea Adunare de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, din 15 mai 1848, delegaţia în număr de 172 de persoane în frunte cu comandantul David Urs fiind cea mai numeroasă din împrejurimile Sibiului.[38] Confirmarea prezenţei se vede şi prin faptul că doi dintre conducătorii lor s-au aflat printre delegaţii aleşi pentru a protesta împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria şi anume locotenentul David Urs din delegaţia trimisă la împăratul de la Viena[39] şi preotul Ioan Moldovan prezent în delegaţia trimisă la Dieta din Cluj[40].

Faptul că românii nu au vrut să se unească cu Ungaria a determinat guvernul provinciei să treacă la represalii, în primul rând prin arestarea membrilor Comitetului Naţional Român din Sibiu, context în care Simion Bărnuţiu s-a refugiat în Racoviţa[41], punându-se astfel sub scutul grănicerilor de aici. De teama represaliilor, intelectualii ardeleni şi-au găsit adăpost în satele grănicereşti ca Orlatul, Veştemul şi Racoviţa unde, notează George Bariţiu, „mâna guvernului provincial nu se putea întinde fără ştirea şi încuviinţarea comandei generale”[42], printre aceştia fiind şi protopopii Ştefan Moldovan de la Mediaş şi Elie Farago de la Târgu Mureş[43].

Merite deosebite ale grănicerilor racoviceni au fost legate de eliberarea lui August Treboniu Laurian şi a grupului său întemniţaţi la Sibiu, după cum consemnează „un copoi al stăpânirii”:

[...] ideea eliberării lui Laurean şi prin forţă s-a cristalizat la locuinţa sublocotenentului Novac din Orlat, unde a participat atât preotul local, Brad, cât şi juraţii satului. Înştiinţări în acest sens s-au trimis şi la Veştem şi la sublocotenentul Urs, precum şi la Scoreiu. În chipul acesta s-a pus la cale îngrămădirea unui mare număr de soldaţi grăniceri, sub conducerea preoţilor din Orlat, Veştem şi Racoviţa, care au pretins în modul ştiut eliberarea celor arestaţi. La 22 august, sublocotenentul Novac însoţit de preotul din Orlat şi de un necunoscut, au venit la Veştem unde au ţinut sfat cu sublocotenentul Şăndruc, cu preotul şi primarul. De aici au plecat la Racoviţa, la sublocotenentul Urs, unde, împreună cu preotul român[44], au hotărât ţinerea de adunări care să meargă până la violenţă

—Iosif Dobokoi, vameş la Porceşti (Turnu Roşu)

Ca urmare, românii reuniţi de prin satele vecine s-au adunat în număr de 8–10 mii, cei mai mulţi înarmaţi, în jurul Sibiului şi au obţinut eliberarea lui Laurian şi Bălăşescu ducându-i „înconjuraţi de facle şi de o mare mulţime de popor până la Orlat, unde îi aşteptau banda militărească şi tot poporul”.[45]

În acelaşi an, 1848, preotul Ioan Moldovan este ales ca „adlatus” în conducerea administraţiei româneşti instaurată în toamna aceluiaşi an în districtul Făgăraş[46].

În 1849, sub comanda căpitanului Dionisie Drăgoiu, grănicerii racoviceni au luat parte la luptele din noaptea de 15/16 martie pentru apărarea podului de peste Olt dintre Avrig şi Bradu, fiind învinşi de către colonelul Czecz, comandant al trupelor maghiare. După bătălie, maghiarii au ocupat Racoviţa, au devastat clădirile companiei precum şi locuinţele ofiţerilor, dedându-se la represalii.[47]

Odată cu înfrângerea revoluţiei maghiare de către trupele ruseşti care au cantonat şi marginea satului, în „Mestecăniş”,[48][49]grănicerii racoviceni s-au întors pe la casele lor, campania din acest an fiind ultima confruntare armată la care au mai participat, înainte de desfiinţarea graniţei militare.

Desfiinţarea graniţei militare şi trecerea Racoviţei în administraţia civilă Edit

Fișier:DecretDesfiinţareRegimente.jpg

Desfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă s-a făcut în baza decretului împărătesc din 22 ianuarie 1851, el fiind adus la cunoştinţa populaţiei grănicereşti prin Ordinul Comandei generale din Sibiu, cu nr. 3598 din 18 februarie şi pus în aplicare cu data de 1 aprilie a aceluiaşi an.

După 86 de ani de viaţă militară s-a trecut la predarea în administraţie civilă a Racoviţei în ziua de 30 martie 1851. Foştilor grăniceri le-au rămas în posesiune sesiile personale în suprafaţă de circa 15 jugăre de pământ, pădurile, păşunile precum şi dreptul de folosinţă asupra aşa-zişilor „Munţi Revendicaţi[50]. Presa vremii menţionează că la adunarea care a avut loc cu acest prilej, grănicerii au vărsat „cele din urmă lacrimi de suvenire[51]. Ca „predător”, actele au fost semnate de comandantul companiei, locotenentul-major Ioan Poplăcean iar ca „primitor” din partea autorităţilor administrative superioare, Ioan Puşcariu. Din partea autorităţilor locale actele sunt semnate de către judele satului, Gheorghe Raţ, precum şi de decanul de vârstă al aşezării, Nicolae Todea. Din actele întocmite cu acest prilej rezultă că populaţia satului era de 1166 oameni dintre care 573 de bărbaţi şi 593 de femei, dintre care existau 109 grăniceri şi 52 de invalizi. De asemenea, în sat existau 215 gospodării ale grănicerilor şi 28 ale jelerilor, 134 de şuri şi 151 de grajduri, 759 de capete de „vite mari”, dintre care 123 de cai, 229 de boi, 407 vaci, dintre care doar 6 pentru jug. În plus mai erau 519 oi, 200 de capre şi 732 de porci. Ca unelte agricole se mai găseau 139 de pluguri şi 171 de căruţe, dintre care doar 102 aveau roţi „încălţate cu rafuri”. Grănicerii aveau 199,2/5 sesii militare în suprafaţă de 997 de jugăre (574ha) de pământ arabil categoria a III-a şi 130 ha de livezi, 38,6 ha de grădini şi 1440 ha de păduri.[52]

Principalele efecte pe care le-a lăsat militarizarea Racoviţei sunt:

  • Unificarea administrativă a celor doua părţi de sat—„partea scăunală” şi „partea iobăgită”—într-o singură unitate, destinată a fi sediu de companie;
  • „Spargerea” tiparelor vechii aşezări şi apariţia altora noi, corespunzătoare statutului militar, ceea ce adus în primul rând la desfiinţarea iobăgiei şi la primenirea populaţiei băştinaşe într-o proporţie de 95%;
  • Statutul social-economic privilegiat al racovicenilor şi rigoarea militară au dus la formarea unei psihologii proprii cu înalt spirit de disciplină, organizare, dreptate, cinste şi omenie.[53]
  • Lărgirea orizontului cultural şi politic cu prilejul cunoaşterii realităţilor altor ţări europene prin care au fost cu ocazia campaniilor la care au luat parte.

Ca urmare a desfiinţării regimentului de la Orlat, Racoviţa a beneficiat de o cotă-parte din „fondul şcolastic” creat cu acest prilej, fond cu care grănicerii şi urmaşii lor au finanţat în perioada 18711921 „şcoala grănicerească” din sat şi au construit în 1904 actuala clădire a şcolii generale.

Graniţei militare i se datorează[54] clădirile fostei case parohiale amplasate pe locul actualei locuinţe a lui Gheorghe Hulpuş de pe „Vale-n Sus”, clădirea actualei case parohiale de pe „Uliţa Donului” şi clădirea fostei cancelarii a Companiei a VII-a, cunoscută de localnici de „Cănţălărie” a fostului „chelţăr comunal”, ce este acum sediul primăriei.

Comandanţii Companiei a VII-a Edit

Fișier:Baronul David Urs.jpg

În anii săi de existenţă, compania din Racoviţa a avut la comanda ei numeroşi ofiţeri, majoritatea au fost însă străini. Lista ce urmează[55] este perfectibilă cu precizarea că anii indicaţi sunt cei în care ei au semnat acte care le atestă calitatea de comandant:

Racoviţa în perioada 1851–1918 Edit

Fișier:Ludwig Wohlgemut.jpg

Publicarea pentru populaţiunea ambelor regimente române de graniţă” din 18 februarie 1851 de către baronul Ludovic de Wohlgemut, „feldmareşal-locotenente şi guvernator civil şi militar al Transilvaniei”, pe lângă că făcea cunoscută grănicerilor „preaînalta mulţumire împărătească pentru credincioasele servicii pe care le-au făcut, ca trupe de graniţă, atât înăuntrul ţării cât şi înaintea duşmanului”, recomanda ca după depunerea armelor şi „trecerea la viaţa paşnică”, foştii grăniceri să rămână alipiţi tronului, să dea ascultare şi să dovedească o credincioasă împlinire a datoriilor către noile dregătorii, să fie vrednici şi în viitor de numele cel bun, câştigat pe dreptate, să fie ca şi până atunci ostaşi şi cetăţeni bravi şi loiali.[65]

Satul şi locuitorii săi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Edit

Aproape imediat după trecerea în administraţie civilă a Racoviţei, racovicenii s-au trezit în faţa unor autorităţi ostile lor, care nu au uitat atitudinea grănicerilor în anii revoluţiei din 1848. Astfel că prin dezmembrarea Scaunului filial al Tălmaciului de la „Fundul regesc”, racovicenii au fost declaraţi iobagi şi li s-a luat dreptul de folosinţă avut până atunci asupra „munţilor revendicaţi[66].

Odată cu instaurarea dualismului austro-ungar în 1867, situaţia racovicenilor a cunoscut o înrăutăţire progresivă pe plan social-economic. Ea îşi găseşte expresia în „Jălania” pe care Eforia şcolară şi „Diregătoria” comunală a înaintat-o în anul 1872 „Comitetului Administrativ al Fondului Şcolastic Grăniceresc” de la Sibiu:

[...] Comuna noastră, Racoviţa, este dotată cu un hotar neroditor(şi) mai cu seamă, numai prin „hoşnărit” (comerţ?) cu lemne de foc îşi câştigă locuitorii traiul vieţii şi fiindcă acum şi lemnele şi-au pierdut preţul şi alte izvoare de trai nu are, aşa este foarte săracă. Fără acela, acuma este foarte îngreuiată cu darea anuală, cât, într-adevăr, putem zice că mai toate zilele se află un comisar din partea preceptorului din Făgăraş, aci, la execuţie, care, biciuluind puţinele averi are datoraşilor, le duce, când şi când, la Sibiu, spre vânzare. Apoi, fără de aceia, nu are comuna nici un venit, şi totuşi are de a plăti, pe tot anul dregătoria comunală, adecă: notarul, judele, culegătorul de dare, pârgarii(şi) servitorii comunali, cu leafă însemnată şi mai multe spese cari nu le putem aicea înşira. Fiind comuna de 20 de ani de către comuna Avrig pentru muntele nostru, „Racoviceanu”, cu un proces mare atacată, la care, cât de puţin, cheltuim pe tot anul, cu mergerea înainte a judecătoriei(sic), la Sibiu, peste 100 florini v.a., apoi alte călătorii, la Sibiu, mai nenumărate, politice, la inspectorat, care tot cu plata se fac! Muntele, din pricina procesului, nu-l putem arenda cu preţul de demult, făr numai cu jumătate: 80 - 90 florini, pe an, cu care spesele ce avem cu procesul, nice jumătate nu le putem coperii! Apoi, celelalte greutăţi, tare apăsătoare, ca să le coperim suntem siliţi, în tot anul, a face „aruncătura” pe vite, de 90 cruceri şi aşa se poate privi starea noastră, că s-au dus şi se duc mulţi locuitori din comună, în România, la lucru, la calea ferată, ca să-şi poată câştiga parale şi să-şi plătească darea cea apăsătoare, că în anul trecut, fiind mare lipsă de bucate, au fost siliţi foarte mulţi locuitori a-şi zălogi, ba chiar şi vinde pământurile de tot, la străini, numai să-şi agonisească traiul vieţii[67].

—Jălanie

Fișier:DionisieAurelFlorianuRacoviţa.jpg

În plus faţă de greutăţile care sunt enumerate în „Jălanie” se pot adăuga inundaţiile Oltului ce compromiteau recoltele, numite de localnici esundaţii şi desele epidemii ce afectau atât şeptelul cât şi populaţia, astfel că în 1871 mortalitatea infantilă a depăşit 30%.[68] De asemenea, îşi puneau amprenta frecvent anii secetoşi şi/sau anii cu ierni prelungite. Din tradiţia orală rezultă că pentru a depăşi aceste greutăţi, locuitorii au început să se ocupe cu recoltarea scoarţei de arine, de unde le-a venit supranumele de „scorţari”, nume dat de locuitorii satelor vecine. Din aceste vremuri vin locuţiunile a rade scoarţa sinonim cu a fi sărac, lipit şi a rade hireanul aluzie la rădăcinoasa cu care „căsenii” îşi astâmpărau foamea.[69]

Realizările satului în această perioadă au fost înfiinţarea „şcolii grănicereşti” în 1871, construirea bisericii greco-catolice între anii 18871890 (din 1948 în folosinţa BOR), construirea actualei şcoli generale în 1904 şi executarea pe întreg teritoriul satului a lucrărilor de cadastru şi crearea „Cărţii funduare” a localităţii între anii 18711886.[69]

Implicările oamenilor satului în evenimentele vremii au fost numeroase. Astfel, fiii parohului greco-catolic Petru Florianu, Dionisie şi Aurel sunt semnatari ai procesului-verbal din 29 aprilie 1876 prin care „septimanii” şi „octavanii” Blajului s-au decis să sărbătorească aniversarea zilei de 3/15 mai 1848, manifestaţie interzisă de autorităţi după anul 1867;[70]

Racovicenii s-au implicat în acţiuni de strângere de fonduri constând din sume de bani, bandaje, îmbrăcăminte..., la „Apel către române” lansat de către „Comitetul de doamne” din Sibiu cu prilejul Războiului de Independenţă al României din 1877. Fondurile au fost trimise prin Comitetul de la Sibiu Societăţii de „Cruce Roşie” din Bucureşti, „notărăşiţa” Paraschiva Măcelariu colectând suma de 43 de florini, iar „preuteasa” Ana P. Florianu „pânză, cămeşi, ştergare şi lepedeauă”[71].

Victor Florianu a fost implicat „la unele conversiuni ce s-au înscenat în favorul şi onoarea osândiţilor în procesul Memorandiştilor”[72], din vara anului 1893, la Sibiu.

Procesul dintre racoviceni şi avrigeni pentru muntele Suru Edit

Fișier:MunteleRacoviceanu.jpg

Procesul a durat aproape 300 de ani (16271914) şi reprezintă un exemplu tipic al conceptului de justiţie al claselor stăpânitoare de „divide et impera”. El a început în data de 20 mai 1627[73] când racovicenii au amanetat cămătarului Iacob Felekiensis din Avrig muntele „Suru” pe timp de 20 de ani pentru un cal în valoare de 12 florini.[74]

Fișier:RacoviceanulĂlMare.svg

În opinia lui Cornel Lupea, în documentele procesului s-au strecurat, intenţionat sau nu, unele greşeli de localizare şi de denominaţie a munţilor în litigiu: „...în realitate, muntele în cauză nu a fost «Surul» care din timpuri imemoriale a fost proprietatea avrigenilor[75], ci doar un «picior» de-al său, cunoscut sub numele de «Racoviceanu» sau chiar cel de «Racoviceanu ăl Mare»[76]”.

Racovicenii n-au putut restitui preţul amanetării şi muntele a rămas în posesia cămătarului până în anul 1715 când acesta a decedat ca majoritatea celor care au semnat actul de amanet. Ca urmare, comunitatea din Racoviţa a reclamat pe avrigeni, deoarece aceştia şi-au însuşit nu numai pe muntele în cauză, ci şi o pădure alăturată acestuia.[77][78]

S-au dat numeroase sentinţe după cum au fost dictate de interese sociale, politice şi de conjunctură, reprezentanţii părţilor intervenind adesea pe lângă instanţele de judecată din Sibiu, Târgu Mureş, Alba Iulia, guvernul şi Dieta ţării, Curtea de la Viena şi chiar la Maria Tereza şi urmaşului ei la tron Iosif al II-lea, „adesea «părţile» luând drumul Vienei ca şi Horea![79].

Într-o asemenea situaţie, s-a apelat la memoria oamenilor bătrâni „ştiutori de ocină şi moşie, care ştiau rândul hotarelor satului”.[80] Avrigenii, hotărâţi să câştige procesul, au recurs la un şiretlic judiciar strămoşesc: în drum spre „Racoviceanu” şi-au pus pământ din „Valea Greşilor” în opinci şi când au ajuns la terenul în litigiu au jurat cu mâna pe „Sfânta cruce” că ei stau cu picioarele pe pământ avrigenesc.[81]

În anul 1914, racovicenii şi-au vândut avrigenilor dreptul lor de proprietate asupra celor 746 jugăre din muntele „Racoviceanu”, pentru suma de 29.000 de coroane, conform „Încheierii judecătoreşti” nr. 8630/1914[82].

Justificarea acestei cedări a dreptului de proprietate după 300 de ani de procese a fost „că muntele era peste mână”, pe de-o parte prin poziţionarea sa şi a căilor de acces către el, iar, în plus de acestea, Racoviţa avea suficientă pădure şi păşunat în posesie.[83]

Racoviţenii şi Primul Război Mondial Edit

Ajungând în tranşeele „Poloniei ruseşti”, ale Galiţiei, Albaniei, Italiei, Serbiei şi chiar ale Franţei, racovicenii au luptat departe de locurile natale ca supuşi ai monarhiei.

[...] În sunetele tânguitoare ale clopotelor trase ca de înmormântare, au plecat pe câmpurile de luptă [...] tineri şi vârstnici, în sat rămânând doar bătrânii, invalizii bătăliilor trecute precum şi femeile şi copii. În curând [...] spectrul războiului îndepărtat a prins să colinde şi pe uliţele satului, sub forma rechiziţiilor, a lipsurilor de tot felul, tot mai numeroase cu fiecare zi, a veştilor primite de la cei plecaţi, a primelor mame şi neveste îndoliate, a primilor orfani [...] Nu mai au loc petreceri, nu se mai face „joc” duminica, iar timp de doi ani nu se mai înregistrează nici o căsătorie[84]. Ca urmare a lipsei braţelor de muncă, autorităţile superioare bisericeşti au dat dezlegare credincioşilor de a lucra şi în zilele de sărbători „legate”, fără a se tulbura însă liniştea cultului dumnezeiesc[85][86].
Fișier:Erich von Falkenhayn.jpg

Racovicenii au fost repartizaţi în regimente majoritar româneşti ce au fost trecute în prima linie încă de la începutul ostilităţilor, fiind nimicite de mai multe ori şi recrutate din nou. Acestea au fost Regimentul nr. 31 infanterie din Sibiu, regiment ce şi-a mutat garnizoana în Cehia, în oraşul Brün (Brno)[87], Regimentul nr. 30 şi nr. 32 infanterie şi Regimentul nr. 23 honvezi[88]. Alte regimente româneşti au fost regimentele de infanterie (nr.) 2, 50, 64 şi regimentele de honvezi (nr.) 2, 5, 7, 8 şi 24.[89]

Ca urmare a intrării României în război la data de 14/15 august 1916, Racoviţa a devenit câmp de luptă încă din prima zi. Primele trupe eliberatoare au fost cele din batalioanele 2 şi 3 aparţinând Regimentului I de grăniceri, comandat de către locotent-colonelul Gheorghe Cantacuzino[90].

Efectiv, Racoviţa a fost ocupată în ziua de 18 august 1916 de către trupele comandate de sublocotentul Constantin T. Stoika,[91] ce a avut o primire călduroasă făcută de către localnici[92], fiind întâmpinat de către toţi racovicenii în frunte cu protopopul Valeriu Florianu încă de la „Podul Hotărălului” cu crucea şi Evanghelia în mână.

S-a oficiat serviciul divin în biserica satului. S-au trimis la biserică 20 soldaţi şi câte un ofiţer, de companie. Parohul Valeriu Florianu a pomenit, ieşind cu Sfintele daruri, pe regele nostru, Ferdinand I, în locul împăratului Franz Ioseph[93] [...] ca nişte izvoare captate de zăgazuri, aşa au izbucnit lacrimile de bucurie atunci; în biserica românească din Racoviţa am auzit pe părintele Florianu binecuvântând cu Sfintele daruri pe regele Ferdinand I stăpânul acestor ţinuturi. A izbucnit în lacrămi atunci biserica întreagă; era un imn păstrat în inimi, de veacuri, şi care abia atunci se putuse înălţa către Dumnezeul nostru. Vibra, cu teamă, glasul părintelui cărunt, parcă o presimţire desprinsă din necunoscut crispa glasul venerabilului părinte[94]

Constantin T. Stoica

Fișier:AnaIvanRacoviţa1.jpg
{{{5}}}

Dionisie Florianu General-maior în armata austro-ungară

{{{5}}}

David Murărescu
fost prizonier în Rusia

v  d  m

Spre jumătatea lunii septembrie a anului 1916, profitând de mutarea unor trupe româneşti din zona Racoviţei pe frontul dobrogean, inamicul a concentrat în sudul Transilvaniei Armata a IX-a germană, comandată de generalul Erich von Falkenhayn, care a reuşit să oprească ofensiva română la porţile Sibiului şi mai apoi să treacă la contraofensivă. Astfel, Racoviţa a devenit din nou teatru de luptă, urmele acestuia putându-se vedea şi astăzi sub forma tranşeelor care şerpuiesc pe la „Portişoară”, pe „Dealu Humelor”, precum şi pe „Şanţu Săghişului”.[95]

Satul a fost evacuat de către trupele române după ce în noaptea de 15/16 septembrie 1916, ostaşii Diviziei 13 infanterie au dus lupte grele pentru a acoperi retragerea Diviziei 23 infanterie prin defileul Turnu Roşu[95]. Satul a rămas astfel sub ocupaţie, suportând ca represalii sechestrarea unor bunuri, obligarea locuitorilor la corvezi şi încartiruiri.

De tema represaliilor, juristul Victor Florianu şi protopopul Valeriu Florianu, urmat de fii săi, Ovidiu şi Liviu, au luat drumul pribegiei.

Această situaţie a fost curmată prin intervenţia energică pe lângă comandamentul german a colonelului Dionisie Florianu, din armata austro-ungară, intervenţie în urma căreia trupele de ocupaţie au fost obligate să cantoneze în afara satului pe „Părău Vâlcelelor”.[96][97] Cu toate acestea, mulţi racoviceni au avut de suferit în perioada 19161917[98] aşa cum a fost Ana Ivan întemniţată la Cluj.

Prizonierii din Rusia şi Italia şi înrolarea lor în corpurile de voluntariEdit

În cursul primilor doi ani de război (19141916), peste 40.000 de ostaşi români, ardeleni, bănăţeni şi bucovineni care luptau pe frontul rusesc au căzut prizonieri sau au dezertat la inamic, ajungând astfel în diferite lagăre împrăştiate pe teritoriul Rusiei ţariste, printre aceştia numărându-se numeroşi racoviceni.

Evenimentele petrecute în Rusia în primăvara anului 1917 au încurajat dorinţa acestor prizonieri de a se înrola ca voluntari în armata română. Dorinţa lor s-a realizat după ce Ministerul de război al României a aprobat înfiinţarea „Corpului de voluntari transilvăneni şi bucovineni” la Darniţa, lângă Kiev, condus de şeful statului major, colonelul C.G. Pietraru[99].

Preşedintele Comisiei a 7-a de recrutare a voluntarilor a fost protopopul Valeriu Florianu, ajuns aici după refugiul său din toamna anului 1916[100], şi care a îndeplinit şi funcţia de protoier al acestui corp de voluntari, în care calitate a oficiat serviciul divin şi în Catedrala mitropolitană din Kiev.[101] După terminarea perioadei de instrucţie, voluntarii racoviceni au fost încadraţi în regimentele „Avram Iancu”, „Alba Iulia” şi „Turda”, unii dintre ei ajungând să lupte la Mărăşeşti şi Oituz în anul 1917 în cadrul Corpului I de armată[102].

Memorii de război, din „Notes”ul lui Ioan Doican, publicate în monografia Racoviţei Fotografie
— 15 august 1915 —

...Între „şvarmlinii” erau mulţi cai de-ai cazacilor, morţi, că au fost aci, în sat. Şi tunarii noştri au împuşcat cu „zingranate” [proiectile incendiare] şi au aprins satul şi grajdurile unde au fost caii. Iar caii cazacilor s-au speriat de foc şi au rupt frânele (frâiele) — care au putut — şi au fugit, iar care nu au putut scăpa, să fuga, au ars acolo...

Şi doi iepuri au fost împuşcaţi...nice aceia cât sunt de mici — şi au voie de fugă — şi nu au putut scăpa din ploaia gloanţelor. Cum să nu fie greu pentru bieţii feciori, care nu au voie să fugă de gloanţe şi trebuie sa meargă cătră ele?...

...Deşi mi-a fost foame, că de ieri de la amiază nu am mâncat, văzând atâţia morţi, nu mi-a mai trebuit mâncare! I-am făcut o cruce lui Ioan Călin fiind că mi-a (fost) un bun cunoscut şi prieten. M-a ajutat şi Nicula Simion şi cu lacrămi în ochi i-am pus-o la cap, zicând: Dumnezeu să-l hodinească!

Am mai făcut o cruce şi lui Paler. Dar aşa de mulţi morţi au fost aci de nu biruia să-i îngroape. Erau ficiorii trântiţi ca znopii după secerişul unei holde bune! Of, Doamne, ce mare este certarea lui Dumnezeu peste noi! Câte gloanţe s-au vărsat pe acel câmp, care costa milioane de florini! Apoi câţi oameni tineri a zdrobit, în floarea vieţii fiind! Apoi câte văduve au rămas numai din această zi de 14 spre 15 august! Apoi câţi copii lipsiţi de a(l) lor scump tată...

...Şi tot se zice că acum trăim în veacul culturii... Of şi amar de cultura asta!

...De la Regiment (Este vorba de Regimentul nr. 31 infanterie din care făcea parte.) au fost răniţi şi morţi 1070... Toate pierderile acestea nu au plătit nimic. Au fost numai o nebunie sau prostie mare! Dacă cugeta cineva la bieţii feciori, puteam să rămânem în pădure, că ruşii tot se trăgeau înapoi şi dacă înaintam noi 300–400 de metri... Ce pagubă a adus înaintarea aceia, nu poate nimeni s-o preţuiască!...

— 20 august 1915 —

...Către ziuă am făcut „angrif”[atac], tot frontul şi II regiment (Regimentul 31 infanterie, cu garnizoana în Braşov, format şi acesta, în majoritate din români.) şi am bătut pe ruşi din „decunguri”, dar am avut pierderi foarte mari. Am cerut prin telefon 90 de care, ca să ne ducă pe cei care sunt greu răniţi. Apoi câţi au fost răniţi uşor sau prin mâini, aceia (puteau) merge şi pe jos. Apoi câţi vor fi rămaşi morţi? Of, săracii ficiori, cum îşi jertfesc viaţa şi nu ştiu de ce!...
O filă din „Notes”

Ioan Doican (militar) şi familia

O dată cu intrarea României în război la 15 august 1916 împotriva puterilor Antantei, comandamentul trupelor austro-ungare, precum şi cel german nu au mai avut încredere în trupele române ce luptau pe frontul de răsărit contra celor ruseşti, temându-se de fraternizarea cu acestea sau de dezertări în masă. În consecinţă, Divizia 35 austro-ungară din rândurile căreia făceau parte mulţi români a fost mutată pe frontul italian pentru a lupta contra trupelor italiene şi franceze[103]. Din cauza intensei propagande de aruncare a armelor şi a dezertării în liniile aliate, din rândurile racovicenilor au dezertat plutonierii: Ioan Doican[104], Nicolae Diac şi Gheorghe Drăgoi (numit „majoru”), precum şi ostaşii: Ioan Comănean, Gheorghe Breteşan, Ioan Catană, Dionisie Crişan, Gheorghe Crişan, Toader Balea, Alexandru Dan, Ioan Fogoroş, David Fogoroş, Pamfir Haiduc, „străjameşterul” (sergent-major) Gheorghe Ivan, sergentul Vasile Ignat, Gheorghe Haica, Irimie Brudar, Gheorghe Murărescu, Gavrilă Măierean, Vasile Mereş, Gheorghe Olaru, David Răcean, Gheorghe Răşinar, Gheorghe Racolta, Gheorghe Rusu, Toader Săbăduş, Gheorghe Stoica şi Miron Vasiu[105]. Din cauza dezertărilor frecvente pe frontul italian, s-a propus formarea unei legiuni de voluntari români care s-a concretizat în regimentele „Horia”, „Cloşca” şi „Crişan”[106].

În faţa acestei situaţii generalizate pe întreg frontul italian, Divizia 35 austro-ungară a fost mutată pe frontul francez unde a fost pusă să lupte contra trupelor franceze şi americane[107]. Aşa se face că unii racoviceni au căzut prizonieri în Franţa, aşa cum a fost Gheorghe Bucur (Gheorghea Nonului) care a reuşit să înveţe limba franceză, pe care apoi, spre mirarea tuturor, o folosea uneori în conversaţiile pe care le avea cu „domnii” din sat[108].

În 1917, Victor Florianu, studentul care odinioară simpatiza cu „Memorandiştii”, ajunge în Statele Unite ale Americii, trecând împreună cu un grup de intelectuali români prin Rusia, Siberia, Japonia şi Canada. Pentru a susţine cauza naţională peste ocean[109], din scrisorile trimise familiei în ţară[110], rezultă că alături de Octavian Goga, Vasile Stoica şi părintele Ioan Moţa, a participat şi el la mobilizarea românilor ardeleni emigranţi peste ocean ţinând discursuri cum a fost cel din 4 noiembrie 1917 din oraşul Canton, statul Ohio[111]:

Când se va isprăvi şi urgia aceasta a războiului şi ne vom putea întoarce cu toţii, acasă, în frumoasa noastră patrie, cu atât mai mare ne va fi bucuria şi mulţumirea când ne vom vedea iarăşi în mijlocul la ai noştri, cei doriţi şi iubiţi... Neamul românesc, atunci când cu ajutorul lui Dumnezeu şi al nobililor noştri aliaţi se va întregi şi se va înfăptui mult dorita Românie Mare, va putea conta pe românii din America, ca pe nişte regeneratori şi susţinători ai neamului românesc

—C.Lupea, Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene

Pentru faptele lor de vitejie, au fost decoraţi cu medalia „Ferdinand I” Bălan Gheorghe, Timar Gheorghe, Stoica David, Aleman Gheorghe, Murărescu Vasile, Brudar Lazăr, Suciu Chirilă şi Popa Victor[112].

Racoviţa şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 Edit

20px [...] prin noroaiele tranşeelor de pe întinsurile Rusiei, Italiei, Franţei precum şi a altor fronturi de luptă, în îndepărtata Americă chiar, racovicenii nu numai că au visat dar au şi contribuit direct sau indirect la măreaţa zi care avea să vină![113] 20pxCornel Lupea

În toamna anului 1918, cu fiecare zi ce trecea, destrămarea monarhiei dualiste austro-ungare devenea tot mai iminentă, principalul motiv fiind mişcarea revoluţionară a popoarelor din întreg imperiul. Cercurile politice româneşti din Transilvania au trecut la o politică activă, orientată în direcţia desprinderii acestei provincii de Ungaria şi unirea ei cu România.

Continuatori şi păstrători ai unor tradiţii de luptă pentru emaniciparea socială şi naţională, racovicenii au răspuns la imperativul vremii şi sub conducerea preotului local Leonte Opriş s-a format în sat o gardă naţională din care au făcut parte locuitorii: Aurel Bobanga, Gheorghe Bobanga, Alexandru Fogoroş, Mărtinean Limbăşan, Precup Lupea, Ilie Maxim, Grigore Murărescu, Costică Olaru, Pantelimon Olaru, Marcu Rusu, Alexandru Sălăgean şi fraţii Ioan şi Alexandru Tărîţă. Înarmaţi cu armele de pe fronturile de luptă unde au luptat, ei au asigurat paza şi liniştea localităţii participând şi la dezarmarea unor trupe germane aflate în retragere. Sediul gărzii se afla la şcoala primară fiind subordonată Comandamentului gărzilor naţionale din Sibiu[114].

În mod firesc, întreaga „suflare a satului” a subscris pentru unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, documentele „Adeziunea la Unire” şi „Mărturisirea de credinţă” semnate de racoviceni au rămas încă nedescoperite în arhivele de documente ale Unirii, situaţie care de altfel nu este singulară[115]. Se cunoaşte însă componenţa delegaţiei Racoviţei care s-a deplasat la Alba Iulia pentru a susţine Unirea în frunte cu parohul Leonte Opriş: Ioan Aleman, Dionisie Crişan, Alexandru Gligor, David Limbăşan, Ioan Stoica şi David Tărîţă[116].

Evenimentele din toamna anului 1918 l-au găsit pe Dionisie Florianu în Cehoslovacia scriindu-i o scrisoare prietenului său, profesorul ceh Jan Urban Jarnik[117]:

[...] sper că vor face ispravă bună şi se vor dezbăira pe vecie de dragostea şi prietenia maghiarilor, de care a avut parte naţia română, seclii de-a rândul[117] [...] Citind din formularea Consiliului Naţional Român din Ardeal şi ştiind că vor avea românii noştri — bieţii de ei — mare lipsă de puteri inteligente de lucru, m-am pus şi eu cu dragoste de neam, la dispoziţia acestui Consiliu [...][117] [...] Eu mă întreb numai că de unde va lua Consiliul Naţional şi mai târziu statul român atâţia „inteligenţi”, care să înlocuiască pe toţi amploaiaţii de ungur şi neamţ, care până acum au umplut toate oficiile, de la ministru şi până la cantonierul de cale ferată?[117]

Dionisie Florianu

Fidel acestor gânduri, el se va stabili ulterior la Sibiu, activând în Resortul militar din cadrul Consiliului Dirigent, fiind unul dintre primii ofiţeri superiori români proveniţi din fosta armată austro-ungară care şi-au pus întreaga capacitate de muncă în slujba neamului românesc.[118]

În războiul ce a urmat şi care s-a terminat cu succes în 1919 după campania din Ungaria, au luat parte numeroşi racoviceni din care se remarcă ofiţerii de rezervă Mihai Ogreanu, Gheorghe Bobanga, Ovidiu Florianu, precum şi ostaşii Irimie Balea, Mărtinean Limbăşan şi Ion Tărîţă. În urma războiului rămas în memoria locului ca „bătaia a mare”, bilanţul este următorul: au fost mobilizaţi 333 de bărbaţi dintre care 330[119] de plugari, 45 dintre ei nemaiîntorcându-se acasă, rămânând în urma dispăruţilor 29 de văduve şi 46 de orfani, comuna suferind o pagubă de 200.000[119] de coroane, iar particularii pierzând bunuri estimate la 422.180[120] de coroane.

Racoviţa în perioada 1919–1944 Edit

20px [...] Pretutindeni se putea vorbi şi cânta româneşte, fără frica de a fi auziţi de către jandarmii cu pene de cocoş la pălărie![121] 20pxCornel Lupea

Primul eveniment major de după Primul Război Mondial a fost transpunerea în practică a Reformei agrare din 1921, de pe urma căreia o parte din foştii combatanţi au fost împroprietăriţi cu pământ din proprietăţile comunei Tălmaciu, din hotarul „Peste Olt”, cu o parcelă de pădure de stejar în „Cioru” precum şi cu păşunat alpin în „Jidu” din Munţii Lotrului[122]. De asemenea, a primit şi biserica opt jugăre de teren arabil[123].

Principala realizare economică din perioada interbelică a fost electrificarea satului. Hotărâtă încă din anul 1924[124], din lipsă de fonduri, lucrarea a fost executată între anii 19291931 de către Societatea Electrică Transilvana pe Acţiuni (SETA) din Sibiu. Punerea în funcţiune a avut loc la data de 10 octombrie 1931, alimentarea cu energie electrică făcându-se printr-o linie aeriană („trasă”) de 15kv de la Tălmaciu[125]

Pe plan cultural se poate menţiona înfiinţarea „Şcolii inferioare de arte şi meserii”[126] şi trecerea la învăţământul obligatoriu de şapte clase, precum şi avântul pe care l-a luat viaţa cultural-artistică a satului sub auspiciile „Astrei[126].

Criza economică din anii 19291933 a afectat în mod direct viaţa satului. Ca urmare directă a ei, banca „Suru” din localitate a dat faliment şi „Şcoala inferioară de arte şi meserii” a fost declarată extrabugetară şi s-a desfiinţat în anul 1938[126]. Reforma monetară şi punerea în aplicare a „Legii conversiunii” a adus urmări dintre cele mai rele pentru locuitorii prinşi în situaţia de „datoraşi”[127].

În aceste condiţii economice şi sociale, un impact pozitiv l-au avut înfiinţarea unor obiective industriale cum au fost: fabrica de aţă „Romanofir” şi Uzinele Mârşa. Fabrica „Romanofir” s-a construit şi a fost pusă în funcţiune în secolul al XX-lea la sfârşitul deceniului al IV-lea în Tălmaciu şi s-a numit ulterior „Firu Roşu”. La acest obiectiv economic, precum şi la atelierele şi fabricile de postav din Cisnădie s-au consemnat primii muncitori industriali, în special femei, ai Racoviţei. Construirea Uzinelor Mîrşa a început în secolul al XX-lea la sfârşitul deceniului al IV-lea şi a fost amplasat pe terenurile racovicenilor, aceştia rămânând fără o parte din păşunile din „Arini”, fără fâneţele din „Lunci” şi fără o parte din terenurile arabile de la „Arinii ăi Mari”. Pentru a-şi apăra drepturile de proprietate asupra pământurilor în cauză, racovicenii, în frunte cu protopopul Valeriu Florianu, au protestat violent împotriva exproprierilor de teren făcute în baza unui decret oficial[128] mergând până la regele Carol al II-lea. Astfel, Uzinele „Mîrşa” au absorbit o mare parte a forţei de muncă excedentară a Racoviţei.

Racoviţa în cel de-al Doilea Război Mondial Edit

Fișier:OstaşiRacoviţa.jpg

Ca urmare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop–Molotov, concretizată ulterior prin ultimatumul din 28 iunie 1940, România a fost nevoită să evacueze fără a lupta, provinciile Basarabia şi Bucovina de Nord. Racoviţa a resimţit efectele acestei decizii prin primirea în sat a numeroşi refugiaţi din aceste zone istorice. În cel de al Doilea Război Mondial, Racoviţa nu a suferit atât de mult ca în Primul Război Mondial, lucru explicabil prin conjugarea a doi factori esenţiali: în al Doilea Război Mondial Racoviţa nu a mai fost teatru de operaţiuni militare, iar majoritatea oamenilor recrutaţi dintre localnici nu au fost trimişi pe front, ci au fost „mobilizaţi pe loc” în cadrul „Uzinelor Mîrşa”.[129]

În aceste condiţii, în luptele purtate de armata română de la trecerea Prutului până la poalele munţilor Caucaz şi în cele de la Iaşi din primăvara anului 1944, au căzut doar 10 racoviceni: Iosif Maxim, Iosif Olaru, Dionisie Păcuraru, Emilian Stoichiţa, Aurel Stoichiţa, Ilie Sîrbu, Dionisie Breteşan, David Drăgoiu, Irimie Drăgoiu şi aviatorul Gavrilă Măierean.[129]

Celor zece li s-au mai adăugat şi cinci declaraţi dispăruţi, rămaşi cu acest statut până astăzi: David Răcean, Miron Doican, Toma Haiduc, Dionisie Sîrbu şi Gheorghe Rusu.[129]

Racovicenii scăpaţi cu viaţă de pe frontul de răsărit, cărora li s-au adăugat şi cei încorporaţi din contingentele anilor 19441945, au fost trimişi după 23 august 1944 pe frontul de apus pentru eliberarea „Ardealului cedat” şi mai apoi a Ungariei, Cehoslovaciei, Vienei şi Pragăi. Şapte dintre ei au căzut la datorie: Ioan Balea, Dumitru Fogoroş, Ioan Gligor, Simion Maxim, Simion Popa, Simion Stoica şi Ilie Trif, acesta din urmă fiind decorat post mortem cu medalia „Bărbăţie şi credinţă”, clasa a II-a.[129]

Racoviţa între 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 Edit

20px „Istoria este scrisă de învingători.”[130]
Din 23 august 1944, „drepturile omului din ţara noastră au fost înlocuite, treptat, cu drepturile asupra omului.”[131]
20px

După cum spunea Winston Churchill în data de 16 ianuarie 1944 ministrului său de externe, Anthony Eden, despre teritoriile de la graniţa de vest a U.R.S.S.: „[...] mai presus de toate este faptul că ruşii s-ar putea ca în curând să intre în posesia efectivă a acestor teritorii şi ceea ce este absolut sigur, este că noi nu vom trebui niciodată să încercăm a-i îndepărta de acolo [...]”[132] şi în 2 mai 1944 lui Iosif Vissarionovici Stalin într-o scrisoare: „[...] V-am spus că vă considerăm vioara întâi în materie de politică românească, pe baza condiţiilor de capitulare asupra cărora ne-am înţeles [...]”[133], evenimentele ce au urmat nu au făcut altceva decât să parafeze înţelegerile pe care le-au avut Aliaţii.

Armistiţiul de la 23 august 1944 a adus locuitorilor satului comisii de rechiziţii, luându-li-se nu numai vitele din grajduri, dar şi cereale şi produse alimentare, la care s-au adăugat numeroase corvezi cum ar fi: transporturile de lemne de foc din pădurea „Seşu Moaşii” până la gara Avrigului.

La 6 martie 1945, cu sprijin sovietic, la Bucureşti s-a instaurat guvernulde largă concentrare democratăDoctor Petru Groza, care, în esenţa sa, a fost un guvern comunist minoritar[134]. Reforma agrară din 22 martie 1945 a dus la împroprietărirea foştilor luptători de pe frontul antifascist, văduvele şi orfanii acestora şi ţăranii care aveau în proprietate pământ puţin. La nivelul Racoviţei numărul beneficiarilor acestei reforme a fost mic, după cum mică a fost şi întinderea loturilor acordate în suprafeţele de teren de „La Bradu” şi „Peste Olt”, terenuri aflate la acea dată în posesia saşilor din Bradu, care au fost deportaţi în Rusia[135]. Bucuria celor împroprietăriţi a fost însă de scurtă durată, deoarece ei au fost primii care au fost obligaţi să se înscrie după doar cinci ani, în 1950, în Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.).

Alegerile din 19 noiembrie 1946 când Partidul Comunist Român şi-a legitimat guvernarea „câştigându-le” cu un procentaj de 79,86%[136].

Desfăşurarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 în Racoviţa, după relatarea unui martor ocular:

Aci, în localul de vot care a fost organizat într-o sală de clasă a şcolii, spre sfârşitul operaţiei de votare, respectiv spre miezul nopţii, a avut loc o altercaţie între un sebeşan şi notarul comunal Ioan Podorean, care s-a generalizat! În aceste împrejurări, urna cu voturile „exprimate” a fost furată şi transportată acasă, la un localnic, în apropiere [...] Întâmplător (??), tocmai atunci a sosit „de la raion” un camion plin cu militari, printre care s-au aflat şi racoviceni trecuţi de vârsta milităriei [...] Aceştia, încercând să împrăştie „lumea” care se strânsese pe „Podul Văii” pentru a afla rezultatele numărării voturilor [...], au deschis focul, „ca pe front”, rănind pe câţiva, printre care s-a numărat şi „Sîvuleţu' lu' Crişan”.
De reţinut însă faptul că încă de cu seară, „cineva” a pus „în scurt” linia telefonică cu Sibiul, ceea ce a înfuriat autorităţile! Astfel, a doua zi, jandarmii veniţi de la „postul” din Avrig, au arestat pe câţiva tineri meseriaşi din sat, presupuşi făptaşi, printre care s-au numărat: Miron Brudariu, Ioan Bălan, Ioan N.Bucur. Aceştia au fost anchetaţi la Sibiu timp de două săptămâni, timp în care anchetatorii n-au putut inculpa pe nici unul dintre ei, fiind siliţi să-i pună în libertate [...]

—Citat din Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, Cornel Lupea, pagina 67.

Următorii ani au însemnat pentru racoviceni începerea unei campanii de arestări şi deportări precum şi „colectivizarea agriculturii”.

În contextul în care „multe cercuri” înlăturate de la putere se amăgeau (că) „vin americanii[137], majoritatea racovicenilor au încercat pe toate căile să se împotrivească noii orânduiri comuniste. Americanii n-au venit, dar în schimb în Racoviţa au început să vină tot mai des „lucrătorii” Securităţii pentru a aresta şi întemniţa pe cei „turnaţi” de către „organele locale” şi nu numai, pe motiv „că aceştia aşteptau «salvatori»”.

Fișier:CanalDunãreMareaNeagrã.jpg

Au fost arestaţi în anul 1948 David Fogoroş, Ioan Călin şi Gheorghe Joiţescu, în anul 1949 Iosif Farcaş, Ioan Lupea şi Dionisie Murărescu, acuzaţi de „uneltire contra ordinei sociale”, prin faptul că „aveau legături cu organizaţia subversivă «Graiul sângelui»” a studenţilor din Cluj, în rândurile cărora activau şi studenţii racoviceni: Petre Florianu şi Mircea Mureşan. Toţi aceştia au fost condamnaţi cu privare de libertate de către Tribunalul Militar din Sibiu[138].

În anul 1952 au fost condamnaţi cu muncă silnică la „stuf” şi la „Canal”: Iosif şi Petru Mureşan, Marcu Rusu, Nicolae Raţiu, Ioan Ignat, soţii Ioan şi Ana Drăgoiu precum şi „chiaburii”: David Olaru, Gheorghe Suciu, Dionisie Rusu şi Gheorghe Măierean. Primii au fost incriminaţi că au avut legături directe, sub diferite forme, cu „partizanii” din Munţii Făgăraşului.[139] Acestora li s-au adăugat şi fostul măcelar David Raţiu care după un proces de sabotaj avut anterior, în noaptea de 26/27 decembrie a scăpat de arestare, ascunzându-se până în 18 ianuarie 1955 când a fost prins şi condamnat la 10 ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Capetele de acuzare care le-au fost aduse „chiaburilor” au fost acelea că înainte de 23 august 1944 au fost exploatatori şi, după aceea, au sabotat permanent lucrările agricole prin nerealizarea planurilor de însămânţări (impuse în mod arbitrar) prin neefectuarea la timp a „dezmiriştirilor”, a arăturilor de toamnă şi primăvară, că nu au predat la timp „cotele” mereu sporite etc.[139]

În anul 1953 au fost arestaţi: Valeriu Rusu, Dionisie Lungu şi Gheorghe Balea pentru „vini” diverse printre care şi nesupunerea sau chiar nesocotirea autorităţilor locale şi centrale.[139]

S-a ajuns în acest fel până în anul 1964 când au fost eliberaţi cu toţii[140], să nu fie an în care cineva să nu fie arestat şi condamnat, ceea ce nu s-a întâmplat în sânul obştii „de când s-a pomenit ea”.

Colectivizarea agriculturii racoviţene. Înfiinţarea G.A.C. Edit

20px [...] Ca unii care au străbătut prin lupte tot întinsul Rusiei până la Stalingrad şi poalele Caucazului, racovicenii cunoşteau cât de cât ce însemna această „formă socialistă a agriculturii”, precum şi „roadele” ei! Astfel, ei povesteau despre traiul colhoznicilor care-şi primeau răsplata muncii lor doar la sfârşitul anului, cu kilogramul, de servitul mesei de către aceştia „la cazan” şi despre multe alte fapte legate de viaţa acestora, ceea ce nu putea să nu înspăimânte pe localnici, truditori ai pământului din veacul veacului!! 20pxCornel Lupea

Zvonurile despre colectivizarea agriculturii au cuprins întreaga ţară, ele fiind negate de către Partidul Comunist Român prin mesaje de presă prin care critica „metodele electorale maniste, care încercau zadarnic să sperie pe ţărani cu basmul răsuflat al aşa zisei înfiinţări a colhozurilor!!![141]. Adevărul a fost aflat în 3–5 martie 1949 din „Hotărârea Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român privind transformarea socialistă a agriculturii”, hotărâre care în esenţa ei viza în mod direct deposedarea ţăranilor de dreptul lor de a fi proprietari asupra oricărei suprafeţe agricole.

Fișier:PresiuniColectivizareRacoviţa.jpg

Transpunerea în practică a acestei hotărâri în Racoviţa a fost dusă la îndeplinire cu ajutorul Miliţiei şi Securităţii, cu toate că prin configuraţia şi structura sa, hotarul satului nu se preta la aşa ceva. Astfel în data de 16 iulie 1950 s-a înfiinţat Gospodăria Agricolă Colectivă „23 August 1944”, din care au făcut parte, la început, 52 de familii de ţărani săraci şi 71 de familii de ţărani mijlocaşi[142].

Animale1961[143]1989[144]
Oi5003000
Porci6320
Vaci6320
Cai040
Boi012

Colhozul (sau Colectivul) nou înfiinţat, aşa cum a fost denumit de către localnici până la desfiinţarea „gospodăriei” în 1989, era patronat de fabrica textilă „11 Iunie” din Cisnădie şi a avut la înfiinţare doar 3 vaci, 6 boi şi 18 cai, iar ca unelte agricole: „22 de pluguri reformate şi 33 grape stricate”[145]. Înfiinţarea Colectivului a generat mari tensiuni sociale în sat. Mulţi locuitori, de teama de a nu fi înscrişi cu forţa, şi-au părăsit gospodăriile şi s-au ascuns pe „Valea Lupului” şi prin „Racovicioară”, familiile ducându-le pe furiş mâncare cu „straiţa” sau cu „ţâchirea”.[146]

Colectivul a primit la înfiinţare, prin expropiere, întreaga gospodărie a lui Petru Florianu (Pătruţ) precum şi proprietăţile sale agricole: „Mestecănişul” şi locul de „Peste Olt”. Fiind terenuri foarte bune, Colectivul a obţinut din primii ani recolte superioare faţă de „particulari” (cei neînscrişi), generând în felul acesta „modele” demn de urmat. Astfel, în 1952, 83 de familii de „individuali” care aveau în proprietate terenurile din „La Ferestar” şi „La Bradu”, au format o „întovărăşire agricolă” condusă de Gheorghe Sîn, asociaţie care după trei ani s-a unit cu Colectivul, creând astfel premisele „colectivizării totale” a satului, acţiune terminată în 1962 când numărul familiilor „cooperativizate” a ajuns la 803.[146]

„Munca de lămurire” a localnicilor pentru înscrierea în Colectiv era dusă de echipe de agitatori, venite de la „centru”, ce-şi foloseau puterea de convingere verbală şi nu numai, exercitând presiuni la întreprinderile şi instituţiile din jur precum şi la şcoli, licee şi universităţi, dacă era cazul, pentru ca cei în cauză să nu se mai poată întoarce la activităţile curente de muncă şi învăţătură dacă nu se prezentau cu adeverinţe emise de către organele locale din care să reiasă că înscrierea lor în Colectiv s-a realizat. Activitatea propagandistică s-a dus, nu în ultimul rând, prin campanii de presă la radio şi mai ales în ziarele sibiene unde se prezenta într-o formă idilică traiul racovicenilor „înscrişi” precum şi nehotărârile şi apoi hotărârile „particularilor” de a urma calea indicată de partid. Semnificativ în acest sens este articolul gazetarului I.Nistor, intitulat „Moş Gheorghe (Răşinariu) s-a înscris în colectivă”[147] care, la vremea lui, a iscat multe discuţii în sat.

În anul 1959, puterea comunistă emite Decretul 115, care avea să dea „ultima lovitură”, „lovitura de graţie”, exploatării omului de către om în agricultură. Prin Decretul 115/1959 sunt trecute „în folosinţa” gospodăriilor agricole colective sau în folosinţa gospodăriilor agricole de stat toate terenurile considerate „generatoare de exploatare”. Decretul 115/1959 apare într-un moment greu, dificil, pentru încheierea colectivizării. Dacă la începutul colectivizării s-au înscris în colectiv sătenii cei mai fără de căpătâi, cei care vedeau în GAC un loc în care să poată trăi fără muncă sau cu muncă puţină, după anii 1957, 1958, procesul de colectivizare stagnează. Conducerea comunistă de atunci îşi dădea seama că nu este posibilă finalizarea colectivizării fără ţăranii de frunte ai satelor. Or, aceştia, cu toate presiunile făcute asupra lor timp de zece ani (1949–1959), nu au acceptat colectivizarea. Deşi numărul acestor ţărani nu era mare, dar, prin poziţia lor, prin autoritatea în comunităţile rurale şi moralitatea lor, mai ales prin suprafeţele de teren agricol pe care la aveau în proprietate, reprezentau o frână majoră pentru încheierea colectivizării.
Ideologii partidului comunist au născocit Decretul 115/1959, în care, printre altele, în expunerea de motive a Decretului 115/1959 se spune: „În numeroase sate mai dăinuie încă rămăşiţe ale unor relaţii de producţie învechite, cum sunt darea în parte sau în arendă, ori lucrarea pământului cu muncă salariată, folosită de către elementele capitaliste chiabureşti. Având mai mult pământ decât pot munci, ei şi familia lor, elementele capitaliste chiabureşti, bogătanii satului, dau ţăranilor muncitori pământ în parte sau în arendă, ori folosesc muncă străină. Ca urmare a realizărilor obţinute până acum în construcţia socialistă la sate şi a ritmului de creştere a sectorului socialist agricol, lichidarea rămăşiţelor de lucrare a pământului în parte, în arendă şi a oricăror alte forme ale exploatării omului de către om în agricultură a devenit o necesitate obiectivă.”

—Academician Păun Ion Otiman, Discurs Recepţie (text integral)

Numele preşedinţilor C.A.P. şi durata „mandatului”[148]
PerioadaPreşedinte
19501952[149]Teofil Ionuş
19521953Ioan Mureşan
19531954Teofil Ionuş
19541957Miron Olaru
19571958Teofil Ionuş
19581968Nicolae Balea senior
19691974Iosif Olaru
19751078Miron Olaru
19781981Miron Hulpuş
19811991Nicolae Balea junior

Colectivul era organizat în trei unităţi: o fermă hoticolă, o fermă zootehnică şi o brigadă vegetală, aceasta din urmă în Sebeşu de Sus. Ferma zootehnică a fost amenajată în clădirile fostei „Şcoli inferioare de arte şi meserii” din capul satului. Succese remarcabile ale Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) au fost în anul 1961 sub conducerea lui Nicolae Balea când Colectivul a fost vizitat de delegaţii de ţărani din Porumbacu de Jos, Scoreiu şi Veştem[150] pentru a vedea „avantajele” muncii înfrăţite. În acest an s-au realizat cele mai substanţiale venituri din istoria satului, un exemplu fiind localnicul Gheorghe Raţ care a realizat împreună cu familia sa echivalentul a 772 de zile de muncă şi a primit contravaloarea a 4632kg de cereale, 3860kg de cartofi, 4632kg de furaje, 155kg de zahăr etc, precum şi suma de 13.896 de lei[151]. În acest an, C.A.P.-ul din Racoviţa a devenit „milionară” remarcându-se în presa sibiană şi cea centrală[152], iar în 1979 valoare totală a averii ei era estimat la 5 milioane de lei.

În 1967, producţia de lapte pe cap de vacă furajată a fost de 3,9 litri[153], în 1981 a ajuns la 0,5 litri [154], iar în 1988 cea mai mare cantitate din istorie, însă fără a se cunoaşte nicio cifră care să ateste acest lucru[155]. În 1978, în cadrul Colectivului au lucrat 392 persoane din care: 131 bărbaţi şi 261 femei[156]. În acest an, în luna februarie, în sat existau 260 de pensionari ai Colectivului care au primit pensii totale de 37.000 de lei, adică o medie de 142 de lei.[146]

În cadrul C.A.P.-ului au funcţionat şi ateliere conexe: de tâmplărie, rotărie şi fierărie. De asemenea, existau brigăzi de construcţii formate din zidari, dulgheri şi zugravi care în anul 1964 numărau 40 de meseriaşi ca: Iosif Limbăşan, Ioan şi Cornel Stoica, Ioan Murărescu şi David Murărescu.[156][146]

Colectivul deţinea 123 de hectare de pomi fructiferi amenajate pe „Valea Lupului” şi „Dealul Brăniştii”, livezi care nu au dat niciodată o producţie semnificativă de fructe. În conformitate cu Legea nr. 18/19 februarie 1991, articolul 26 precum şi cu „Legea Fondului Funciar” adoptată la data de 14 februarie 1991, Colectivul a fost desfiinţat, averea fiind împărţită între cooperatori în funcţie de averea cu care aceştia au fost înscrişi la înfiinţare.[146]

Tendinţe de sistematizare a localităţiiEdit

Fișier:UliţaDonuluiRacoviţa2.JPG

Preocupările de sistematizare ale satului au apărut în contextul directivelor date de către Conferinţa Naţională a P.C.R din 19-21 iulie 1972 privind „Sistematizarea teritoriului oraşelor şi satelor şi a dezvoltării lor social - economice”. Sistematizarea s-a concretizat un an mai târziu în „Schiţa de sistematizare a comunei Racoviţa”, elaborată de către „Institutul de proiectări Ilfov” în proiectul nr.13966/1973. În esenţă, schiţa prevedea măsuri etapizate şi concrete privind noi dotări social-culturale cât şi sporirea confortului locuitorilor având în vedere economisirea terenului agricol. Pe plan edilitar, schiţa prevedea ca artera principală a satului, parte componentă a drumului DJ 105G - Tălmaciu - Racoviţa - Avrig, drum modernizat care leagă DN7 (E81) de DN1 (E68), noile construcţii să aibe trei nivele (P+2), care să respecte arhitectura locală, respectiv construcţii din piatră şi cărămidă acoperite cu ţiglă roşie. În vederea „îndesirii” construcţiilor în perimetrul construibil al satului de 62.5 ha se prevedea apariţia unor noi nuclee de construcţii în parte pe seama expropierii unor terenuri din grădinile localnicilor precum şi prin demolarea unor anexe gospodăreşti. În acest scop au fost alese trei zone, prima dintre ele viza o parte din grădinile localnicilor de pe „Uliţa Donului” începând de la cea profesorului Octavian Mânduc şi până la cea a Filofteei Păcurar, precum şi cele de pe „Vale'n Jos” de la casa profesorului Liviu Florianu până la cea a lui Iosif Popa. Acesteia urma să-i fie alăturată o suprafaţă de teren din hotarul numit „La Păr” spre cel numit „La Ţigănuşu'”. În acest cvartal se urmărea construirea a 45 de „apartamente convenţionale” (duplexuri) destinate pentru cei circa 150 de locuitori de pe „Vale-n Jos” a căror gospodării situate în aval de „Hudiţa lu' Crişănuţ” erau ameninţate pe atunci cu inundaţii ale Oltului.[159]

A doua zonă proiectată viza grădinile locuitorilor de pe „Uliţa a Mare” începând cu cea a lui Virgil Farcaş şi până la cea a lui Valeriu Ivan precum şi a celor de pe „Vale'n Jos” de la Gheorghe Dan şi sfârşind cu cea a lui Gheorghe Căbunea. A treia zonă urma să apară numai pe seama restrângerii suprafeţelor unor gospodării situate pe ambele părţi ale „Hudiţii Piştii”, a altora din „Bălţi” precum şi a celor de pe „Vale'n Sus” de la Iosif Lungu până la ce a lui Ioan Brudar. Noile cartiere urmau să fie prevăzute cu reţele stradale în lungime de 1,8 km asfaltate, cu carosabil de 3,5m, cu reţele electrice şi iluminat public precum şi cu altele de apă potabilă, canalizare etc. Noile gospodării nu aveau prevăzute fântâni propri ci doar publice, pe stradă, amplasate la 100 m una de alta, dublate şi de hidranţi de incendiu. La capitolul „Construcţii noi” se prevedeau: un dispensar, un bloc de locuinţe(P+3) cu 12 apartamente care s-ar fi construit în grădina locuitorului Aurel Fogoroş de lângă „Podul Văii”, la parterul căruia erau prevăzute spaţii destinate C.E.C.-ului, Adas, frizerie, coafură, tutungerie, atelier foto precum şi o baie populară.[159]

Acestei prime schiţe de sistematizare i s-a opus conducerea locală, care în colaborare cu Centrul de proiectare Sibiu a actualizat în 1976 proiectul de sistematizare din 1973 prin Proiectul nr. 8186-1976.[159]

Descoperiri arheologice Edit

Fișier:CiocanNeoliticRacoviţa.jpg

Iniţiatorii (Sabin Adrian Luca, Paolo Biagi, Michela Spataro, Cosmin Suciu) unui proiect de excavaţii arheologice (contract de cercetare între ULB Sibiu şi Universitatea Foscari din Veneţia) început în 2005 au considerat că numărul de descoperiri mezolitice este, la nivelul Transilvaniei, foarte mic în comparaţie cu descoperirile din zonele limitrofe României. Zona masivului Făgăraş deţine un relief care era extrem de favorabil locuirilor mezolitice, la prima vedere. Ultimele studii de sinteză care au încercat să adune toate materialele descoperite în zonă au arătat sărăcia descoperirilor la est de râul Olt şi mai ales înspre masivul Făgăraş[160].

În zona Masivului Făgăraş (chiar şi dacă se include zona depresiunii Făgăraş, se porneşte de la premiza că, sub acţiunea apelor, piesele paleolitice şi mezolitice pot fi angrenate şi transportate pe distanţe mai mari) sunt doar câteva puncte cu astfel de descoperiri: Turnu Roşu, punct neprecizat. M. J. Ackner, menţiona în 1852, fără a face alte precizări, descoperirea într-un strat diluvial a unui fildeş de Mammuthus primigenius în Racoviţa, Grădina lui Cărţăoaia.[160]

În anul 1972, localnicul Lupea Cornel a găsit în taluzul drumului care secţiona panta unui promontoriu, la baza căreia cele două pâraie, Valea Lupului şi Valea Bisericii, se unesc pentru a se vărsa în Olt, un cioplitor unifacial terminal, pe galet oval din silex maroniu-cenuşiu, având o patină foarte pronunţată şi un lustru accentuat (8,8 x 9 x 3,6 cm). Se afirmă că această piesă aparţine unei industrii arhaice a paleoliticului vechi[8].

În 2009, dr. Petre Beşliu Munteanu a descoperit pe teritoriul comunei Racoviţa situl unei cetăţi a cărei datări încă nu este cunoscută. P.B. Munteanu a început o campanie de atragere de tineri pasionaţi de istorie pentru a începe campania de cercetări arheologice.[161][3]

Bibliografie Edit

Monografii:

  • Cornel Lupea, Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, Casa de presă şi Editura Tribuna, Sibiu, 1995.
  • Cornel Lupea - „Racoviţa - Monografia unei străvechi aşezări sibiene” , vol. I-III, mss. la Biblioteca ASTRA.

Lucrări speciale şi generale:

  • C.T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Bucureşti, 1921.
  • H.H.Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I, Bucureşti, 1958.
  • P. Nemoianu, Prima Alba Iulie, Timişoara, 1922.
  • V. Atanasiu ş.a., România în primul război mondial, Bucureşti, 1979.
  • C. Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie, Cluj-Napoca, 1978.
  • Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992.
  • G. Bariţiu, „Materialu pentru istoria Regimentului I granitiaru din Transilvania” în „Transilvania”.
  • V. Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990.
  • V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966.
  • G.A.Treuenfest, Geschichte des k.u.k. Infanterie-Regimentes nr.50, Viena, 1882.
  • A.P.Ilarianu, Istoria Românilor din Dacia Superioară, II, Viena, 1852.
  • C.Göllner - Regimente grănicereşti din Transilvania 1764-1851, Bucureşti, 1973.
  • E. Hulea, „Despre contribuţia voluntarilor români la înfăptuirea Unirii”, în „Apulum”, XIV, Alba Iulia, 1976.
  • Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, II, Bucureşti, 1915.
  • G. Gündisch, „Incursiunea turcească din anul 1493 în ţinutul Sibiului” în „Studii”, XIV, nr. 6/1961.
  • I. Fruma, Problema Universităţii săseşti şi a instituţiei celor şapte juzi, Sibiu, 1935.
  • G.Preda, Poetul erou Constantin T. Stoika, Bucureşti, 1974.
  • I. Plattner, „Aus der Umgebung des Alten Hermannstadt Rakowitza” în „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, LIV, nr. 16325/1927.
  • Iuliu Paul, „Noi descoperiri paleolitice în Transilvania” în „Transilvania” , serie nouă, II, nr. 7/1973.
  • T. Nägler, „Avrigul vechi” în „Transilvania”, serie nouă, II, nr. 9/1973.
  • M. J. Ackner, Die Colonien und Militärischen Standlager der Römer in Dacien im heutigen Siebenbürgen, Viena.
  • A. Ghibu, Mărturii din arhivele sibiene despre lupta românilor din Transilvania în perioada primului război mondial pentru realizarea statului naţional unitar român în „Muzeul Brukenthal” — studii şi comunicări — vol. 20 — arheologie — istorie —, Sibiu, 1977.

Memorii:

Arhive:

  • Arhiva Cornel Lupea
  • Arhiva parohiei ortodoxe române Racoviţa(A.P.O.R.R.)
  • Arhivele Statului Braşov(A.S.Braşov sau A.S.Bv.)
  • Arhivele Statului Sibiu(A.S.Sibiu sau A.S.S.)
  • Arhiva Primăriei comunei Racoviţa, Starea Civilă, Registrul cununaţilor
  • Direcţia generală a arhivelor statului Bucureşti(D.G.A.S.B.)

NoteEdit

  1. M. J. Ackner, Die Colonien und Militärischen Standlager der Römer in Dacien im heutigen Siebenbürgen, Viena, 1857, p. 37.
  2. T. Nägler, „Avrigul vechi” în „Transilvania”, serie nouă, II, nr. 9/1973, p.34.
  3. a b http://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/cetate-descoperita-la-racovita-39174.html
  4. Iuliu Paul, „Noi descoperiri paleolitice în Transilvania” în „Transilvania” , serie nouă, II, nr. 7/1973, p.55-56.
  5. K. Horedt, „Zur Siebenbürgischen Burgenforschung” în „Südost-Forschungen”: VI, nr. 3-4/1941, p. 593.
  6. T. Nägler, „Castrum Salgo” în „Tribuna Sibiului”, I, nr. 129/1968
  7. Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, V, Buc., 1975, p. XXXIII şi 113–114.
  8. a b I. Paul, „Noi descoperiri paleolitice în Transilvania”, serie nouă, II, nr. 7/1973, p. 55-56.
  9. Tribuna Sibiului”, XL, nr. 9567 şi 9604/1988, p. 2.
  10. Josephinische Aufnahme, pag.254
  11. După o altă sursă documentară (I. Plattner, „Aus der Umgebung des Alten Hermannstadt Rakowitza” în „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”, LIV, nr. 16325/1927), indică drept an al primei atestări documentare ca fiind 1387, an contestat de către istoricul sibian G. Gündisch, care într-o discuţie cu Cornel Lupea, autorul lucrării „Racoviţa—Monografia unei vechi aşezări sibiene”, consideră că documentul citat de I. Plattner s-a dovedit a fi un fals, comun epocii şi cancelariilor vremii.
  12. G. Gündisch, „Incursiunea turcească din anul 1493 în ţinutul Sibiului” în „Studii”, XIV, nr. 6/1961, p. 1499-1500.
  13. „Urkundenbuch...”, V, p. XLVIII şi 374-376.
  14. I. Fruma, Problema Universităţii săseşti şi a instituţiei celor şapte juzi, Sibiu, 1935, p.35.
  15. A. S. Sibiu, Fond Literaria, U I-U VI, passim.
  16. http://www.turnurosu.ro/prezentare.htm
  17. A. S. Sibiu, Fond urbarii şi conscripţii posesorale, pachet 152, dosar 18.
  18. Sub denumirile de „Pământ crăiesc”, „Pământ regesc” sau „Fundus regius” sunt cunoscute teritoriile ce au aparţinut obştilor libere săteşti, româneşti, din Transilvania, înainte ca acestea să fie cucerite cu sabia de către regalitatea maghiară între secolele al XI-lea–al XII-lea şi transformate ulterior în proprietăţi regale sau ale statului.
  19. a b A.S.Sibiu, Fondul Primăria oraşului Sibiu şi Universitatea Săsească.
  20. a b c Arhiva Cornel Lupea, Conscripţia „părţii iobăgite” a satului din 1765.
  21. Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, II, Buc., 1915, p. 6.
  22. a b C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p. 28-29.
  23. A.S.S., Fondul Brukenthal, L 1-5, 374, p.368
  24. Arhiva C.Lupea, Conscripţia părţii iobăgite a satului din 1765, passim, p.79-110.
  25. A.Bărbat, Dezvoltarea şi structura economică a Ţării Oltului, Cluj, 1938, p.84, nota 2.
  26. Carl Göllner, Regimentele grănicereşti din Transilvania 17641851, Buc, 1973, p. 65.
  27. A.S.Brasov, Fondul Vicariatul greco-catolic al Făgăraşului, doc. nr. 487/1842, p. 2.
  28. Arhiva C.Lupea - Muster-Liste din 1777, coala 36, p.4
  29. Arhiva C.Lupea - Documente din perioada 1784-1834.
  30. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.91.
  31. A.S.Bv, Fondul Regimentului românesc de graniţă nr. 16 Făgăraş 17681856.
  32. A.S.S., Ortsschafttenweises konscriptionis und Grundbesitz Sumarium pro anno 1828.
  33. C.Göllner - Regimente grănicereşti din Transilvania 1764-1851, Bucureşti, 1973, p.71.
  34. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.32.
  35. G.Bariţiu - Materialu pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în „Transilvania”, XVI, nr.5-6/1885, p.38.
  36. G.Bariţiu - Materialu pentru istoria Regimentului I granitiariu din Transilvania, în „Transilvania”, XVI, nr.7-8/1885, p.52.
  37. C.Lupea, Racoviţa, monografia..., Sibiu, 1995, p.34.
  38. Informaţie furnizată lui Cornel Lupea de către prof. Liviu Florianu, posesorul unui tabel nominal al participanţilor, pierdut cu ocazia unei expoziţii organizate la Sibiu în anul 1948
  39. A.P.Ilarianu, Istoria Românilor din Dacia Superioară, II, Viena, 1852, p.286–287.
  40. V.Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p.471.
  41. T.V.Păcăţianu, Cartea de Aur, I, Sibiu, 1924, p. 415.
  42. G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, Pre două sute de ani în urmă, II, Sibiu, 1890, p. 105.
  43. C.Suciu, Un erou din 1848 — protopopul Ştefan Moldovan din Mediaş, Blaj, 1933, pp. 48–49.
  44. Este vorba de acelaşi Ioan Moldovan, considerat de către autorităţile maghiare drept „agitator naţional”. Cnform lucrării lui G. Bogdan Duică, Viaţa şi ideile lui Simion Bărnuţiu, Buc., 1924, p. 108.
  45. A.P.Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, III, Sibiu, p.50-54, passim.
  46. Gazeta Transilvaniei”, XI, nr. 90/1848, p. 369.
  47. „Transilvania”, III, nr.20/1870, p.246.
  48. Informaţie furnizată lui Cornel Lupea, de către nepoata căpitanului Dionisie Drăgoiu, „Moaşa lu Dănilă”, când avea vârsta de 82 de ani
  49. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.93.
  50. Vezi „Memorialul fostului Regiment I român de grăniceri relativ la «Munţii Revendicaţi», pe care i-au stăpânit grăniţerii de la 1769 până la 1864, când au fost daţi în mod ilegal «Universităţii Săseşti», familiei grofeşti Kendeffy şi altor proprietari nemeşi din Ardeal”, Sibiu, 1925.
  51. Gazeta Transilvaniei”, nr. 25/1851, p. 110.
  52. A.S.Sibiu, Fond documentar preluat de la familia Florianu, passim.
  53. C.Lupea, Racoviţa, monografia..., Sibiu, 1995, p.38.
  54. C.Lupea, Racoviţa, monografia..., Sibiu, 1995, p.39.
  55. Concepută de Cornel Lupea din documentele pe care le-a consultat
  56. G.A.Treuenfest, Geschichte des k.u.k. Infanterie-Regimentes nr.50, Viena, 1882, p. 4.
  57. G. Bariţiu, „Materialu pentru istoria Regimentului I granitiaru din Transilvania” în „Transilvania”, XVI, nr.1-2/1885, p. 2.
  58. G.A. Treuenfest, I. cit. la nota 65, p. 135.
  59. A.S.S., Fondul Comandamentului general al trupelor austriece din Transilvania, documentul intitulat „Ortsschafttenweises konscriptionis und Grundbesitz Sumarium pro anno 1828”, passim.
  60. A.S.Braşov, Fondul vicariatul greco-catolic al Făgăraşului, doc. nr. 487/1842, p. 2 şi alte documente din anii respectivi.
  61. V. Cheresteşiu, Adunarea Naţională de la Blaj, Buc. 1966, p. 470.
  62. D.G.A.S.B., Fondul Microfilme Austria, rola 59, cadrul 121 şi Fondul Microfilme din R.P.U., rola 5/l, passim.
  63. A.S.S., Fondul Starea civilă, Racoviţa, R2 şi R3, passim.
  64. Pentru viaţa şi activitatea sa vezi V.Lazăr, David Urs de Mărgineni, Sibiu, 1923.
  65. Vezi textul integral al „Publicării” în facsimilul respectiv.
  66. I.Puşcariu ş.a. Contribuţiuni..., p.67.
  67. A.S.S., Fondul „Şcolile grănicereşti”, doc. 665/1872.
  68. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p. 42.
  69. a b C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p. 43.
  70. A. Caliani, „Profesori şi elevi din Blaj, sentimente şi sbuciumări naţionalae” în „Cultura creştină”, XVII, nr. 4-5/1937, p. 387–389.
  71. „Mitropolia Ardealului”, XXII, nr. 4-6/1977, p. 370 şi 380.
  72. A.P.O.R.R., Protocolul corespondenţelor oficioase 18891945, doc. nr. 78/1894.
  73. Biblioteca Academiei Române, Fondul mss. MDXCI, nr. 4.
  74. Arhiva Cornel Lupea, Copie după decizia împărătesei Maria Tereza din 22 august 1757, în legătură cu procesul.
  75. S.Lupşa, „Satul lui Gheorghe Lazăr” în „Mitropolia Ardealului", VII, nr. 7-8/1962, p. 491.
  76. V.Bălăceanu, Munţii Făgăraşului, Buc., 1975, p. 38.
  77. În actele procesului este menţionată cu numele „Pădurea Surului”. Cornel Lupea consideră că aceasta acoperea versanţii „Clăbucetului” situat spre nord de terenul în litigiu.
  78. H.H.Sthal - Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I, Bucureşti, 1958, passim.
  79. Cornel Lupea în Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, p. 44
  80. H.H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I, Buc., 1958, passim.
  81. Pentru folosirea acestei forme de jurământ, vezi D. Prodan, Încă un Supplex Libellus românesc 1804, Cluj, 1970, p.45.
  82. Notariatul de stat al jud. Sibiu, „Cartea funduară”, Racoviţa Foaia cadastrală nr11, nr. topo 4728.
  83. C.Lupea, Racoviţa, monografia..., Sibiu, 1995, p.45.
  84. Arhiva Primăriei com. Racoviţa, Starea Civilă, Registrul cununaţilor din anii respectivi.
  85. A.P.O.R.R., „Cercular” nr. III şi XVI/1915.
  86. Cornel Lupea în Racoviţa, Monografia unei străvechi aşezări sibiene, 1995, p.45.
  87. C.Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie, Cluj, 1978, p. 121.
  88. A.P.O.R.R., Protocolul corespondenţei oficioase (2) 18891945.
  89. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.46.
  90. T.Moşoiu, Memorial de război (august–octombrie 1916), Cluj-Napoca, 1987, p. 87 şi 135.
  91. G.Preda, Poetul erou Constantin T. Stoika, Buc., 1974, p. 94–96.
  92. C.T. Stoika (decedat în luptă la 23 octombrie 1916 în zona localităţii Spinul), Însemnări din zilele de luptă, Buc., 1921, p. 4.
  93. C.T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Buc., 1921, p. 5.
  94. C.T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă, Buc., 1921, p. 88.
  95. a b V. Atanasiu ş.a., România în primul război mondial, Buc., 1979, p. 169–176, passim.
  96. Informaţie dată lui Cornel Lupea în anul 1974 de la prof. Aurel Florianu, din Timişoara, nepot al colonelului martor la eveniment.
  97. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.96.
  98. A. Ghibu, Mărturii din arhivele sibiene despre lupta românilor din Transilvania în perioada primului război mondial pentru realizarea statului naţional unitar român în „Muzeul Brukenthal” — studii şi comunicări — vol. 20 — arheologie — istorie —, Sibiu, 1977, p. 208.
  99. P. Nemoianu, Prima Alba Iulie, Timişoara, 1922, p. 36.
  100. P. Nemoianu, Prima Alba Iulie, Timişoara, 1922, p. 38 şi 45.
  101. „România Mare”, I, nr. 1 şi 20/1917, passim.
  102. V. Atanasiu ş.a., România în primul război mondial, Bucureşti, 1979, p. 378.
  103. C. Dumitrescu, Din lunga timpului..., p. 22.
  104. Cunoscut în sat ca „maistăr” zidar şi bărdaş, ca primar în anii 1922, 1924, 1938 şi 1941. A scris memorii de război „Notes”, publicate integral în lucrarea lui Cornel Lupea Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, 1995 .
  105. Comunicare făcută lui Cornel Lupea de către tatăl său Lupea Precup, veteran al Primului Război Mondial, confirmată de I.Ursu şi D. Preda, Biografia unei conştiinţe — Ioan Ursu, Cluj-Napoca, 1987, p. 201, nota 92.
  106. E. Hulea, „Despre contribuţia voluntarilor români la înfăptuirea Unirii”, în „Apulum”, XIV, Alba Iulia, 1976, p. 356–357.
  107. C. Dumitrescu, Din lunga timpului..., p. 124–125.
  108. Informaţie furnizată lui Cornel Lupea de către prof. Liviu Florianu.
  109. V.Stoica, În America, pentru cauza românească, Buc., 1926, passim.
  110. Arhiva Cornel Lupea.
  111. Textul integral în Arhiva Cornel Lupea. Citate în Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, 1995, p. 58.
  112. „Cuvântul poporului”, XIV, nr.2/1932, p. 3.
  113. Cornel Lupea, Racoviţa — Monografia unei străvechi aşezări sibiene, 1995.
  114. Comunicări făcute lui Cornel Lupea de către Lupea Precup (tatăl) şi prof. Aurel Florianu. Vezi şi „Tribuna”, VII, nr.26/1934, p. 2.
  115. E.Hulea, „Documentele Unirii” în „Apulum”, VII/II, Alba Iulia, 1969, p. 302 şi 308.
  116. Informaţie furnizată de către Ioan Tărîţă în 1978 când avea vârsta de 79 de ani. Vezi şi S. Pascu şi N.Josan, „Mărturii inedite privitoare la participarea maselor la Marea Adunare Natională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918” în „Apulum", XXV, Alba Iulia, 1988, p. 511.
  117. a b c d Jan Urban Jarnik, Corespondenţă, 2, Buc., 1983, p. 35 şi 38-39.
  118. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.60.
  119. a b T.V. Păcăţianu, „Jertfele românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Sâtmar şi Maramureş aduse în războiul mondial din anii 19141918” în „Transilvania”, LIV, nr. 1-2/1923, p. 53.
  120. Arhiva Cornel Lupea, Tabelul despre pagubele de război declarate pe baza Ordinului Consiliului Dirigent — Resortul financiar, nr. 939/1919, în comuna Racoviţa.
  121. Cornel Lupea, Racoviţa..., 1995.
  122. Arhiva familiei Florianu aflată în prezent la Arhivele Statului Sibiu.
  123. Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Racoviţa, Protocolul corespondenţei oficioase (2) 18891945, passim.
  124. Arhiva Primăriei Racoviţa.
  125. Statistica uzinelor electrice din România, f.I., 1935, p. 164–165.
  126. a b c C.Lupea, Racoviţa — monografia...., p.62.
  127. Noua lege a conversiunii, Buc., 1934, passim.
  128. Decretul nr.628/19 februarie 1937.
  129. a b c d C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.63-64.
  130. N.Baciu, Agonia României 19441948, Cluj-Napoca, 1990, p. 123.
  131. V. Frunză, Istoria stalinismului în România, Buc., 1990, p. 262.
  132. I. Porter, Operaţiunea „Autonomus”, Bucureşti, 1991, p. 124.
  133. I. Porter, Operaţiunea „Autonomus”, Bucureşti, 1991, p. 207.
  134. N. Baciu, Agonia României 1944–1948, Cluj-Napoca, 1990, p. 174 şi 185.
  135. Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992, p. 5.
  136. G. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, 1991, p. 258.
  137. V. Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 371.
  138. Arhiva Cornel Lupea, Extras din Dosarul nr. 885/1949.
  139. a b c C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.68-69.
  140. Pentru cauzele reale ale eliberării acestora, vezi Ioan Raţiu, I.c., p.75-76.
  141. V. Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, p. 336–337.
  142. Lupta Sibiului”, II(VII), nr. 291/1950.
  143. Flacăra Sibiului”, 8 februarie 1961.
  144. Tribuna Sibiului”, 9 februarie 1989.
  145. Flacăra Sibiului”, XVIII, nr.3105/1961.
  146. a b c d e C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.69-76.
  147. Flacăra Sibiului, din 17 februarie 1960.
  148. Arhiva C.A.P. „23 august”, passim.
  149. La scurt timp după „investitură”, acest preşedinte a făcut parte dintr-o delegaţie de „ţărani muncitori” care au vizitat Uniunea Sovietică, „pentru documentare” (Conform: „Lupta Sibiului”, II, nr. 376 şi 377/1950).
  150. Flacăra Sibiului, din 15 noiembrie 1961.
  151. Flacăra Sibiului, din 22 august 1962.
  152. Munca”, nr. 4468/1962
  153. Drum Nou”, 4 august 1967.
  154. Tribuna Sibiului”, XXXIII, nr. 7360/1981.
  155. Tribuna Sibiului, 9 februarie 1989.
  156. a b Arhiva Primăriei Racoviţa, Darea de seamă a C.A.P. „23 august”/1978.
  157. Date furnizate lui Cornel Lupea de către Comisia de lichidare a patrimoniului fostului C.A.P.
  158. C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.99
  159. a b c C.Lupea - Racoviţa, monografia..., p.76...86.
  160. a b Raport de cercetare arheologică. Institutul de Memorie Culturală (cIMeC). Accesat la data de 9 iunie 2009.
  161. http://www.tribuna.ro/stiri/stirile-de-pe-strada-mea/se-cauta-voluntari-pentru-sapaturile-arheologice-de-la-racovita-38813.html


Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki