România
Register
Advertisement
Acest articol se referă la istoria teritoriului României de astăzi. Pentru istoria românilor, ca grup etnic, vedeţi Istoria românilor. În articol se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade istorice; detalii în articolele separate (Vezi legăturile în cutia de lângă).

Prin istoria României se înţelege, în mod convenţional, istoria regiunii geografice româneşti precum şi a popoarelor care au locuit-o şi care, pe lângă diferenţele culturale specifice şi transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoaşterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepţiune mai restrânsă, prin istoria României se înţelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului Român modern, a Regatului României şi a formelor de organizare intermediare, precum şi a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat naţional.

Dacia[]

Teritoriul României din ziua de astăzi era locuit prin anul 200 î.Hr de daci, un trib trac. Sub stăpânirea lui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat centralizat care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Statul dac a fost divizat, şi nu s-a mai unificat din nou până în 87 d.Hr., sub conducerea lui Decebal. Statul dac a susţinut o serie de conflicte cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecuta în timpul Imparatului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reasezare strategică a graniţelor de la Dunare ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi aparare mai eficace a provinciilor din aceasta zona. Din Dacia de la nord de Dunare au fost retrase elementele de ocupaţie (armata), însă coloniştii şi alte elemente de populaţie romană care apucasera deja să întemeieze oraşe şi o viaţă socială solidă împreuna cu populaţia locală de sorginte tracică au ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel ca pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este aproape finalizată.

Statele medievale româneşti[]

Frontantiotoman

Frontul Antiotoman - principalele bătălii

Walachia

Ţările române, 1635

Au urmat mai multe valuri de invazii: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii, cumanii, uzii şi alanii in secolele X-XII şi tătarii în secolul XIII. Au fost create câteva mici formaţiuni prestatale româneşti, urmând ca abia în secolul XIV să se formeze principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.Primele întemeieri statale româneşti (vlahe) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru şi Asan (anul 1186), precum şi ţinuturile româneşti (un fel de voievodate sau cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproţia) şi Vlahia Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942)

Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii. În secolul XII, Transilvania se incearca organizarea unui Principat (in 1111 este atestat in izvoare Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar organizarea definitiva este cea de Voievodat ( in 1176 este atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius Voievod. Începând cu secolul XII şi în secolul XIII regii Ungariei au colonizat în Transilvania germani, evocaţi în izvoare sub numele hospites şi cunoscuţi sub denumirea generică de saşi.

În anul 1600, cele trei principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după asasinarea lui Mihai, un an mai târziu, la ordinul generalului Basta.

La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.

Renaşterea naţională a României[]

Ca în majoritatea ţărilor europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor - independenţa completă pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluţiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populaţia celor trei principate să-şi recunoască unitatea limbii şi intereselor lor.

  • Istoriografia revoluţiei române de la 1848-1849 din Transilvania

Delegaţii Adunărilor Ad-hoc au profitat de susţinerea lui Napoleon al III-lea şi de fragilitatea puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenţiei de la Paris din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei, iar apoi al Principatelor UNITE. De la 1862 al României!

  • Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în “Tribuna poporului” de la Arad

Context[]

Renaşterea naţională a României[]

Romania 1859-1878

Romania 1859-1878

Ca în majoritatea ţărilor europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor - independenţa completă pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluţiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populaţia celor trei principate să-şi recunoască unitatea limbii şi intereselor lor.

Vezi şi: Istoriografia revoluţiei române de la 1848-1849 din Transilvania

Delegaţii Adunărilor Ad-hoc au profitat de susţinerea lui Napoleon al III-lea şi de fragilitatea puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenţiei de la Paris din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei (de la 1862 Principatele Unite Române).

Vezi şi: Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în “Tribuna poporului” de la Arad

Războiul de independenţă (1877-1878)[]

Rumaenien 1901

România 1878-1913

În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Regatul României[]

Romania Mare (judete si regiuni istorice)

România interbelică

Noul stat, aflat la confluenţa Imperiilor Otoman, Austro-Ungar şi Rus, cu vecini slavi pe trei părţi, aspira la vest, în principal la Franţa, pentru modelele sale culturale, educaţionale şi administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârşitul războiului, Imperiile Austro-Ungar şi Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia şi Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. Mişcarea naţionalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism şi resentimentul pretinsei dominaţii străine şi mai ales evreieşti asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mişcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul şi a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în acelaşi an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareşalul Ion Antonescu.

România în al Doilea Război Mondial[]

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.

Între 1941 şi 1944, generalul Ion Antonescu conduce ţara ca dictator militar ("Seful Statului").

Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS.

La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor istorice, al partidului comunist şi al armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu şi a trecut armata României de partea Aliaţilor, grăbind astfel cu circa 6 - 9 luni sfârşitul celui de al doilea război mondial. România a luptat greu în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria şi Cehoslovacia, situîndu-se pe locul 4 în ceea ce priveşte efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaţilor şi rezultatele obţinute pentru victoria asupra statelor Axei. Regelui Mihai I i s-a acordat de către guvernul sovietic ordinul "Victoria", recunoscându-se, în acest fel, meritul României în contribuţia la victoria aliaţilor. Ca o recunoaştere deplină a meritelor României, Franţa avea să ceară să i se acorde statutul de cobeligerantă[necesită citare]. URSS, chiar dacă a recunoscut realele merite ale României, avea să se opună acordării acestui drept.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas pierdute. RSS Moldovenească a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica Moldova.

România socialistă[]

Rumania in 1967

România în 1967

La mai puţin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este forţat să abdice şi e proclamată Republica Populară Română, stat comunist.

La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967. Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Seduşi de politica străină "independentă" a lui Ceauşescu, liderii vestici au avut o poziţie ambiguă faţă de un regim care a devenit la sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe.

Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980.

După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie. Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată şi populaţie. O coaliţie de guvernare improvizată, Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.

România începând cu 1989[]

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câştigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă.

De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum şi sediile şi casele liderilor opoziţiei. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbră de Ion Iliescu si aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la Bucureşti pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.

O nouă Constituţie democratică a fost proiectată de Parlament şi adoptată după un referendum popular. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări şi fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica şi stoparea progresului şi a reformelor necesare la acel moment.

Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) şi Iliescu au câştigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.

În 2002, România a fost invitată să adere la OTAN. În acelaşi an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic faţă de scopul ţării de a adera în 2007. Totuşi, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-şi poată atinge scopul.

În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în fruntea unei coaliţii formate din P.N.L. şi P.D., alături de U.D.M.R. şi P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcţia de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniştri din partea P.N.L. şi U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Naţional Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum şi de Partidul Social Democrat.

Vezi şi[]

Legături externe[]

Wikipedia-logo Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Istoria României. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.
Advertisement