FANDOM


Fișier:Moldadm.png
Fișier:Karta Gagauzien.jpg
Fișier:Moldova-1-.png
Fișier:MoldovaVoevodatul.jpg

Republica Moldova cuprinde teritoriile răsăritene ale vechiului Principat (voevodat) al Moldovei, dar şi mici părţi din Podolia şi Edisan. Teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru nu a reprezentat o unitate administrativă de sine stătătoare până la anexarea sa de către Imperiul Rus[1]. A devenit pentru prima oară un stat independent în 1918 cu scurtă vreme înaintea unirii cu România.

Parte a Voevodatului MoldoveiEdit

Articol principal: Istoria Moldovei

Denumirea de Moldova provine etimologic de la râul Moldova de-a lungul căruia s-a format cnezatul Baia, nume care înseamnă "scobitură", "mină": în vechea germană "Molde" (veniseră mulţi meşteri mineri nemţi), în documentele maghiare: "Moldvàr".

Voevozii români din Maramureş (voevodat situat in nordul Transilvaniei),Dragoş (Iniţiatorul) şi Bogdan I (Întemeietorul) organizează aici un nou voevodat. Pe vremea lui Bogdan I, voevodatul Moldovei nu depăşea ţinutul rîurilor Moldova, Suceava şi Siret. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea spre sud, vest, nord şi est. În timpul lui Roman I teritoriul voevodatului depăşeşte Prutul, fiind cucerită Cetatea Albă de la Tătari. Stăpânirea moldoveană nu atingea Dunărea, fiindcă din 1330 gurile fluviului erau în stăpânirea voevozilor munteni, din familia Basarab, de unde provine şi numele de Basarabia, care desemna atunci şi regiunea situată în vestul rîului Trotuş şi în sudul rîului Putna (bunăoară, de la vărsarea rîului Şuşiţa în Siret, la sud de pasul Oituz şi de Bârlad). Alexandru cel Bun a consolidat stăpânirea teritoriilor dintre Prut şi Nistru, extinzându-şi domnia şi asupra gurilor Dunării, cu cetăţile Galaţi, Obluciţa (azi Izmail) şi Chilia. Ulterior aceasta din urmă a fost cedată regelui Matei Corvin al Ungariei, dar luată înapoi de Ştefan cel Mare, nepot al lui Alexandru cel Bun şi văr al lui Vlad Ţepeş din Muntenia. Sub domnia lui Ştefan, Moldova a ajuns la întinderea şi puterea ei maximă[2].

Miron Costin spune în lucrarea "De neamul moldovenilor" (1686) că "lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că tot un neam sunt şi odată discălicaţi", şi că "descălicatul ... de Traian împăratul Râmului" a fost făcut[3].

Perioada imperială ruseascăEdit

În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria către Imperiul Rus. Ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812, prin Tratatul de la Bucureşti (1812), prin dibăcia şi viclenia negociatorului rus Langeron şi prin trădarea negociatorului turc Mourousi, teritoriul Moldovei cuprins între Prut şi Nistru a fost răpit de către ruşi şi denumit atunci Basarabia, prin extinderea numelui purtat anterior de Bugeac (Basarabia veche). După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Valahia) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a sudului Basarbiei (aşa-numitul Bugeac) către Moldova, adică a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu cel al Munteniei, (sau Ţara Rumânească), prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate româneşti, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, punând astfel cărămida de temelie a statului modern România. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus.

În decursul stăpînirii ruseşti, care coincide cu perioada de modernizare europeană a secolului XIX, gubernia Basarabiei, împărţită în 12 ocoluri (краи): Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Chişinău, Lăpuşna, Frumoasa (Kагул), Tighina (Бендерь), Cetatea-Albă (Aккерман), Palada (Болград), Obluciţa (измаил) şi Chilia (Kилия), cunoaşte un proces de urbanizare, tîrgurile moldoveneşti transformîndu-se în oraşe ruseşti mărite, legate prin calea ferată de portul Odesa (Oдеса) prin care se exportau cerealele produse în gubernie. În timpul stăpânirii ruseşti, populaţia guberniei a devenit mult mai pestriţă din punct de vedere lingvistic şi religios, prin schimburi de populaţii (Turcii şi Tătarii din Bugeac au plecat în Dobrogea, de unde au venit, în locul lor, Bulgari şi Găgăuzi) şi prin afluxul unui mare număr de Ruşi, Ucraineni, Germani, Evrei şi Armeni. În 1918 minorităţile reprezentau peste un sfert din populaţia Basarabiei. Din punct de vedere toponimic, Imperiul rus, ori de câte ori a avut de ales între un nume moldovenesc şi un nume provenind din altă limbă (cazurile Frumoasa/Cahul, Tighina/Bender sau Cetatea Albă/Akkerman) l-a ales pe acesta din urmă; pe de altă parte, a rusificat nu numai numele oraşelor mari (Kishinev, Orgeiev...) dar si nume de târguri (Ediniţa/Edineţ) şi chiar de sate (Ciubărciu/Ciobruci). Intelectualii moldoveni din Basarabia, de altfel rari fiindcă ţărănimea băştinaşă era ţinută în analfabetism, socoteau aşadar că poporul moldovean era asuprit în propria sa patrie, şi propovăduiau eliberarea ţării de sub stăpânirea rusească fie prin independenţă, fie prin unirea cu România[4]. Alţi intelectuali, în general provenind din minorităţi, propovăduiau eliberarea de sub stăpânirea ţaristă printr-o revoluţie socială. Aceste două tendinţe se vor manifesta cu prilejul primului război mondial.

Prima independenţă (1918)Edit

După ce Revoluţia rusă din 1917 şi Declaţia Drepturilor Popoarelor din Rusia au încurajat diverse naţionalităţi din Imperiul Rus să-şi câştige suveranitatea, Moldova a devenit o republică independentă la 2 decembrie 1917. La 6 ianuarie 1918 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească, în hotarele guberniei Basarabiei, adică de la Hotin la Marea Neagră şi la Dunăre, dar fără malul stîng al Nistrului. La cererea noii administraţii moldovene („Sfatul Ţării”), pe 13 decembrie, trupe române şi franceze (armata generalului Berthelot)au intrat în Basarabia, ca să apere teritoriul jefuit de bandele de dezertori ai armatei ruseşti în descompunere, şi atacat de trupe bolşevice. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, în timp ce bolşevicii se retrăgeau conform Tratatului de la Brest-Litovsk dintre Lenin şi Germani. Cele 12 ocoluri au fost atunci contopite şi reorganizate în 9 judeţe ale provinciei Basarabia: Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna (capitala Chişinău), Cahul, Tighina, Cetatea-Albă şi Chilia (capitala Ismail).

Începuturile perioadei sovieticeEdit

După formarea Uniunii sovietice în decembrie 1922, guvernul sovietic a creat Oblastul Moldovean Autonom pe teritoriile situate la est de fluviul Nistru, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraş în Ucraina de astăzi. Şapte luni mai târziu, oblastul a devenit Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSA Moldovenească), deşi populaţia sa cuprindea doar 30% etnici români (astfel recunoscuţi, atunci, de puterea sovietică, şi a căror limbă era scrisă în litere latine). Capitala a rămas la Balta până în 1929, când a fost mutată la Tiraspol. Trecerea la scrierea chirilică şi la definirea etniei ca "moldovenească, diferită de cea română" a avut loc la data de 27 februarie 1938. În vechile voevodate, limba se mai scrisese în trecut în litere chirilice, dar era un alfabet greco-slavon diferit de cel adoptat în 1938, care este o adaptare a literelor ruseşti.[5].

Al Doilea Război MondialEdit

Parte a României, Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică în 1940 (cu acordul Germaniei), mulţumită protocolului secret al pactului Hitler-Stalin din 1939. La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chişinău, prin contopirea a două treimi din Basarabia cu aproximativ jumătate din RSSA Moldovenească. Nordul Bucovinei, Bugeacul şi cealaltă jumătate din RSSA Moldovenească au revenit RSS Ucrainiene. La crearea RSS Moldoveneşti frontiera a fost trasată în jurul zonei în care populaţia română, de acum încolo moldovenească, reprezenta atunci peste 75% din localnici. Basarabia a fost astfel divizată, noua republică fiind lipsită de peste 11.000 km2, de accesul la Dunăre şi la Marea Neagră, de 4 porturi (Reni, Ismail, Chilia şi Cetatea-Albă, Belgorod-Dnestrovsky în rusă), potenţialul propriu economic şi integritatea sa istorică fiind puternic subminate.

În iunie 1941, trupele germane şi române au atacat Uniunea Sovietică şi au ocupat RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. România a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord, şi a luat sub administrare Podolia, teritoriu ucrainean dintre Nistru şi Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), atunci numit Transnistria. Această situaţie a rămas în vigoare până în martie-august 1944, când trupele sovietice au reocupat întîi Transnistria şi Basarabia de nord (martie) apoi Basarabia de sud (august), iar diviziunile administrative sovietice şi denumirile ruseşti ale teritoriilor au reintrat în vigoare. Tratatul de la Paris din 1946 a returnat oficial Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria către URSS.

În timpul celui de-Al doilea război mondial, Basarabia şai Transnistria au suferit distrugeri şi deportări de populaţie, sovieticii deportând întâi (1940-1941) pe moldovenii băştinaşi care lucraseră pentru statul român (funcţionari, jurişti, profesori...), pe popi şi pe refugiaţii care fugiseră de stăpînirea sovietică, românii şi germanii deportând apoi (1941-1944) pe evrei şi pe toţi cetăţenii bănuiţi că ar susţine sistemul sovietic. Deportările spre Kazahstan şi Siberia au fost reluate între 1945 şi 1954[6].

După moartea lui Stalin (1953) şi mai ales după cel de-al XX-lea congres an P.C.U.S., deportările şi teroarea au încetat, iar procesul de sovietizare s-a continuat îndeosebi prin repartizarea băştinaşilor moldoveni departe de Republică, şi prin înlocuirea lor cu lucrători veniţi din restul URSS, majoritatea ruşi şi ucraineni. Cu condiţia de a o denumi "moldovenească" şi de a o scrie în litere chirilice, băşinaşii au putut din nou să-şi dezvolte, în anumite limite, cultura şi limba, chiar dacă toponimele au fost rusificate, iar limba de comunicare interetnică era desigur cea rusă.

Odată cu inaugurarea de către Mihail Gorbaciov a politicii de străvezime (гласность) şi de restructurare (перестроика), cultura şi limba republicilor sovietice au putut să se afirme cu mult mai mare libertate faţă de limba şi cultura rusă. În acest climat mai destins, revendicările politice s-au manifestatat şi în RSS Moldovenească în 1989.

Creşterea autodeterminăriiEdit

În anul 1989 s-a format Frontul Popular Moldovenesc, o asociaţie de grupări politice şi culturale care a culminat în 1990 prin recunoaşterea sa oficială şi participarea la alegeri. Marile demonstraţii ale etnicilor vorbitori ai limbii Daco-Romană au determinat înlocuirea şefului Partidului Comunist Moldovenesc şi trecerea de la definiţia limbii ca "moldovenească" (în litere chirilice) la desemnarea limbii ca română (în litere latine) şi ca limbă oficială şi de comunicare interetnică. Opoziţia faţă de influenţa crescândă a etnicilor români a crescut şi ea, mai ales în Transnistria, unde în 1988 a fost creată Mişcarea Yedinstvo-Unitatea de către majoritatea slavă, şi în sud, unde a apărut mişcarea Gagauz Halkî (poporul găgăuz), format în noiembrie 1989, pentru a-i reprezenta pe găgăuzi, o minoritate de limbă turcică.

Primele alegeri democratice pentru Sovietului Suprem al RSS Moldovenească au avut loc pe 25 februarie 1990. Frontul Popular a câştigat majoritatea voturilor. După alegeri, Mircea Snegur, un fost comunist, a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem; în Septembrie el a devenit preşedinte al republicii. Guvernul reformist care a preluat puterea în mai 1990 a făcut multe schimbări care nu au fost pe placul minorităţilor, incluzând şi schimbarea numelui republicii în iunie, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova şi declararea suveranităţii în acelasi lună.

Secesiunea Găgăuziei şi a TransnistrieiEdit

În august etnicii găgăuzii au proclamat o republică separatistă în sud, în jurul oraşului Comrat („Republica Găgăuză”, Gagauz-Yeri în limba găgăuză). În septembrie populaţia de pe malul estic a râului Nistru (în majoritate de etnie slavă), au proclamat Republica Moldovenească Nistreană (în limbajul colocvial „Republica Nistreană”) în Transnistria, având capitala la Tiraspol. Deşi Sovietul Suprem a declarat imediat aceste proclamaţii nule, în ambele republici separatiste s-au desfăşurat alegeri. Stepan Topal a fost ales preşedinte al Republicii Găgăuze în decembrie 1991, iar Igor Smirnov a fost ales preşedinte al Republicii Nistrene în aceeaşi lună.

Aproximativ 50 000 de voluntari moldoveni înarmaţi au trecut în Transnistria, unde violenţa a fost restrânsă de intervenţia Armatei a 14-a Rusă. Acest corp de armată îşi avea cartierul general la Chişinău sub comanda Înaltului Comandament pentru Operaţiuni Militare de Sud-Vest încă din 1956. Negocierile de la Moscova între găgăuzi, slavii transnistreni, şi guvernul RSS Moldova au eşuat, iar guvernul a refuzat să mai participe la negocieri.

În mai 1991, oficialităţile au redenumit statul în Republica Moldova. De asemenea, Sovietul Suprem a fost transformat în Parlamentul Moldovenesc.

A doua independenţă (1991)Edit

În timpul loviturii de stat de la Moscova din august 1991, comandanţii Comandamentului de sud-vest au încercat să impună starea de urgenţă în Moldova, dar au fost învinşi de guvernul moldovenesc, care şi-a declarat sprijinul faţă de preşedintele rus Boris Elţîn. Pe 27 august 1991, după eşuarea loviturii de stat, Moldova şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică.

În octombrie, Moldova a început să-şi organizeze forţele armate. Uniunea Sovietică se destrăma rapid, iar Moldova nu se putea baza decât pe forţele sale, pentru a putea preveni escalarea violenţelor din „Republica Nistreană” şi în restul ţării. Alegerile din decembrie ale lui Stepan Topal şi ale lui Igor Smirnov ca preşedinţi a republicilor separatiste şi dizolvarea oficială a Uniunii Sovietice la sfârşitul anului, a condus la creşterea tensiunilor din Moldova.

Flacăra violenţei s-a reaprins din nou în Transnistria în 1992. Un acord de încetare a focului a fost negociat de preşedinţii Snegur şi Elţîn în iulie. O linie de demarcaţie urma să fie menţinută de o forţă de pace tripartită (compusă din forţe moldoveneşti, ruse şi transnistrene), iar Moscova s-a angajat să-şi retragă Armata a 14-a dacă se stabilea o constituţie pentru Transnistria. De asemenea, Transnistria urma să aibă un statut special în cadrul Moldovei, prin care îşi rezerva dreptul la secesiune în cazul unirii Moldovei cu România.

Republica Moldova după independenţăEdit

Deşi independentă de URSS din 1991, forţe ruseşti au rămas în teritoriul de la est de Nistru pentru a apăra populaţia slavă, în principal formată din ucraineni, ruşi şi bulgari, care şi-a declarat republica Transnistria pe teritoriul RSS Autonomă Moldovenească.

Noi alegeri parlamentare au auvt loc în Moldova pe 27 februarie 1994. Deşi alegerile au fost descrise de observatorii internaţionali ca fiind libere şi corecte, autorităţile din Transnistria au refuzat să numere voturile şi au făcut eforturi pentru a descuraja populaţia să participe la vot. Doar 7,500 de locuitori au votat pe malul drept al Nistrului, în Moldova.

Noul Parlament, având ca majoritate reprezentanţi ai Partidului Agrar din Moldova, nu s-a lovit de acelaşi blocaj care a caracterizat vechiul Parlament cu majoritatea naţionalist-dură a Frontului Popular: legislaţia reformatoare a fost adoptată, şi s-au produs schimbări. Preşdintele Snegur a semnat Parteneriatul de Pace cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO/OTAN) în martie 1994, iar în aprilie Parlamentul a aprobat participarea Moldovei ca membru a Comunităţii Statelor Independente (CSI) la o uniune economică. Pe 28 iulie, Parlamentul a ratificat noua constituţie, care a intrat în vigoare 27 august 1994, şi care prevedea o substanţială autonomie a Transnistriei şi Găgăuziei.

Rusia şi Moldova au semnat un tratat în octombrie 1994 privind retragerii trupelor ruse din Transnistria, dar guvernul rus s-a oprit înaintea ratificării tratatului. Deşi armistiţiul de încetare a focului era încă în vigoare la începutul anului 1995 iar negocieri ulterioare urmau să includă şi Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa şi Naţiunile Unite, speranţele de liniştire a disputelor şi de retragere a armatelor ruseşti în viitorul foarte apropiat, se situau la nivel foarte scăzut.

În martie şi aprilie 1995, studenţii şi elevii moldoveni au iniţiat o serie de greve şi demonstraţii în Chişinău pentru a protesta împotriva politicii guvernamentale cu privire la cultură şi educaţie. Studenţilor li s-au alăturat reprezentanţi ai intelectualităţii şi mai târziu muncitori, pensionari care protestau împotriva guvenului din motive economice. Problema emoţională pusă în discuţie era cea limbii naţionale: ar trebui să fie moldovenească, aşa cum era numită în constituţia din 1994, sau română aşa cum se pronunţau majoritatea experţilor.

În discursul din 27 aprilie către Parlament, preşedintele Snegur a cerut Parlamentului să amendeze Constituţia şi să schimbe numele limbii naţionale în „română”. Decizia finală a guvernului a fost amânată până în toamnă din cauza articolului din Constituţie care stipula că înaintea unei modificări a Constituţiei trebuie să treacă 6 luni. Demonstraţiile studenţeşti au fost amânate până pe 6 septembrie.

Republica Moldova, după obţinerea independenţei, devine un stat suveran şi independent. Odată cu obţinerea independenţei din 1991 apar şi o mulţime de probleme şi conflicte soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi vărsări de sânge.

NoteEdit

  1. Charles King - The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Press, 2000, pag. 21
  2. Enciclopedia Cugetarea, Predescu, p.562-563
  3. Miron Costin - De neamul Moldovenilor, Către Cititoriu
  4. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Ed. Universitas, Chişinău, 1993
  5. Gheorghe Negru: Politica etnolingvistică în R.S.S. Moldovenească, ed. Prut Internaţional, Chişinău 2000, ISBN 9975-69-100-5
  6. Nikolai Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии : Лагеря, принудительный труд и депортация (deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia şi Moldova: lagăre, muncă silnică şi deportare), Dittmar Dahlmann et Gerhard Hirschfeld - Essen, Germania, 1999, P. 567-581

BibliografieEdit

  • Enciclopedia Cugetarea, 1940, Lucian Predescu
  • De neamul Moldovenilor, Miron Costin

Legături externeEdit

Vezi şiEdit


Format:Subiecte RM 02

Wikipedia-logo Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Istoria Republicii Moldova. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki