FANDOM


<tr><td colspan="2" style="text-align: center;">Fișier:Cosbuc.jpg
</td></tr>
George Coşbuc
Naştere – 20 septembrie 1866
Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud

<tr><th style="text-align: right;">Deces – </th><td>9 mai 1918 (51 ani)
Bucureşti</td></tr>

Profesiune – poet

<tr><th style="text-align: right;">Naţionalitate – </th><td>Flag of Romania român</td></tr>

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

Primii ani Edit

Fișier:Casa memoriala Cosbuc.jpg

George Coşbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise „că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a IV-a (1875), se află la Şcoala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coşbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundaţional din Năsăud; de atunci datează şi primele contacte cu operele scriitorilor români şi cu literatura universală: Lenau, Heine, Chamisso, Bürger şi alţii. La liceul din Năsăud erau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor şi al literaturilor clasice, încât Coşbuc şi-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa. Începe să scrie versuri şi activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului, din clasa a V-a (1880 - 1881) ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană (1882 - 1883) primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea faţă de folclorul românesc şi faţă de cărţile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj, care avea pe atunci şi o catedră de limbă română. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria grecilor vechi, traducere şi interpretare de scrieri alese din Cicero, teoria şi istoria retoricii la greci şi romani, sintaxa greacă şi istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societăţii Iulia a studenţilor români; îşi începe colaborarea la Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la Tribuna, publicând Atque nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească. Ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacţia revistei şi pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.

Debutul literar Edit

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. Referirea este făcută la revista de informare pedagogică şi literară Şcoala practică, redactată de pedagogul Vasile Petri, în care, „student” în clasa a VII-a liceală, G. Coşbuc trimite spre publicare în primăvara anului 1883 o traducere. Primele încercări de versificaţie, cu solide studii umaniste de limba latină şi greacă, filosofie şi istorie filosofică, istoria literaturilor, poetică şi prozodie, datează din perioada cursurilor Gimnaziului Fundaţional din Năsăud. Evenimentul principal se produce în toamna anului 1880, când gimnazistul este primit ca membru al Societăţii de lectură a elevilor Virtus Romana Rediviva: „Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu literar mă scuteau de studiile ştiinţifice ...”. Începând din octombrie 1882, membrii societăţii elevilor gimnazişti din Năsăud redactează publicaţia liceului, Muza Someşeană, un caiet manuscris, în care elevii publicau texte originale, traduceri şi observaţii critice. Aici vor apărea primele poezii ale elevului George Coşbuc, altele urmând a fi citite de autor în şedinţele societăţii, în total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe când era elev în clasa a şasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva îl alege ca preşedinte. Mai târziu, în numărul 47 din 18/30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea îi publică poezia Aş vrea să fiu, semnată tot C. Boşcu, purtând indicaţia „după Petöfi”.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17 - 8/28 decembrie 1884). G. Coşbuc transmisese vasta compoziţie din Cluj, unde se înscrisese la Facultatea de Litere şi Filosofie. I. Slavici, conducătorul Tribunei, îşi va reaminti mai târziu acest debut: „Într-una din zile am primit la redacţiune, pentru «foiţa» (rubrica literară permanentă) Tribunei, un manuscript, curat şi citeţ, o snoavă versificată. Autorul se subscria Boşcu şi plicul fusese pus la poştă din Cluj. Mi se părea lucru învederat că acel Boşcu e-ncepător, student la Universitatea din Cluj, şi mă bucuram. căci n-o fi poate, adevărat că ziua bună de dimineaţă se cunoaşte, dar nu mai încape nici o îndoială că cei în adevăr aleşi chiar de la începutul lucrării lor îşi dau destoiniciile pe faţă. Mi-a plăcut snoava şi am publicat-o ...” Credincios ziarului în care şi-a făcut adevăratul debut literar, Coşbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulţi ani, chiar şi după ce se va stabili în Bucureşti.

Gazetar la Sibiu Edit

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacţia Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată şcoală literară. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...”. Poetul însuşi va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi. Acum îşi orientează scrisul spre idilă, specie literară în care a rămas neîntrecut, şi trece treptat de la simple versificări pe teme folclorice la creaţii originale. În paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creaţii ale sale: Nunta Zamfirei, Mânioasă, Numai una, Fata morarului, Crăiasa zânelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârşitul volumului Balade şi idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Activitate literară Edit

Nunta Zamfirei Edit

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coşbuc s-a impus definitiv în atenţia cititorilor şi a criticilor de peste munţi, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Şi tot cu ea s-a impus mai întâi şi la Bucureşti, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890: „La 1893, când am publicat «Balade şi idile» eram cunoscut în ţara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveştile poporului şi să le leg astfel ca să le dau unitate şi extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din această epopee”.

Înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coşbuc, la 4 februarie 1890, la şedinţa Junimii, în Bucureşti. În jurnalul său Maiorescu va nota: „Coşbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariţia poeziei Noi vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută şi mai apreciată scriere a lui George Coşbuc.

Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Prima versiune, datând din 1884, ultima perioadă a studiilor gimnaziale din Năsăud, a fost publicată pentru prima oară în Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, şi îl consacră definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui şi varianta citită la Junimea spre sfârşitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusă în Convorbiri literare, Bucureşti, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaşte o formă mai accentuată decât cea din Tribuna şi mai apropiată de cea pe care poetul o va publica în toate ediţiile antume ale volumului Balade şi idile.

Perioada bucureşteană Edit

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o nouă şedinţă a Junimii. Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şi Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu îi aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Deşi sporadic, publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacţia unor publicaţii (Lumea ilustrată). În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

În 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipăreşte în traducerea lui Coşbuc Eneida de Vergiliu. Colaborează la Povestra vorbei şi la Literatură şi artă română (Bucureşti). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primeşte premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariţia Vetrei, Coşbuc preia conducerea revistei Foaia interesantă; va conduce, împreună cu Vlahuţă, revista Semănătorul (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naţionalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarului unui pierde-vară, colaborează la România ilustrată şi Universul literar.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). Munca de tălmăcire în româneşte a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Publică în Luceafărul, Românul şi Flacăra. Alături de Al. Vlahuţă şi M. Sadoveanu, Coşbuc îndrumă şi organizează conferinţele săteşti. Din 1908, revine frecvent în locurile natale. În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an. „Lovitura fatală”, scria, mai târziu, T. Arghezi într-o tabletă, „n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”. În 1916, la 20 mai, este ales membru activ al Academiei Române. La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc - Vulturul.

Balade şi idile. Fire de tort Edit

Debutul editorial al poetului George Coşbuc poate fi socotit ca având două etape distincte. Mai întâi, i-au apărut la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, cinci broşuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului şi Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) şi Fulger. Poveste în versuri (1887). A doua etapă începe la Bucureşti, prin apariţia, în 1893, a masivului volum Balade şi idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul Balade şi idile a apărut în luna iunie, apariţia fiindu-i menţionată în Românul literar (nr. 19 din 13 iunie) şi în Moftul român (2 iunie 1893), care anunţa evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac des şi abundent, a apărut în sfârşit zilele acestea şi un copac şi e aşa de mândru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti - un volum de Balade şi idile de George Coşbuc”. În locul unor texte de întâmpinare a acestui adevărat eveniment literar, spre sfârşitul lunii august 1893, apărea o broşură (Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc), scoasă la Iaşi de N. Lazu, prin care se contestă originalitatea unor poezii din volum. Intervenţia lui Lazu, grefier judecătoresc la Piatra şi fost coleg al practicantului Eminescu de la Tribunalul Botoşani, a stârnit un adevărat proces literar pe o durată de aproape zece ani. D. Evolceanu, printr-o intervenţie în numele Convorbirilor literare apreciată de însuşi Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuţă şi Nicolae Iorga iau, în cele din urmă, apărarea poetului. Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu într-o

Conducător de reviste Edit

Un rol de seamă în dezvoltarea culturii româneşti l-a avut G. Coşbuc şi prin participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă vocaţie publicistică. Experienţei dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacţia revistei Lumea ilustrată, publicaţie cu caracter enciclopedic, editată la Bucureşti, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coşbuc, D. Stănescu şi I.I. Roşca.

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. Publicaţia, culturală şi literară, de orientare tradiţionalistă, i-a avut ca directori pe I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc. Poetul era apreciat deja ca scriitor şi acumulase şi în munca de redacţie o bogată experienţă. În momentul constituirii definitive a colectivului redacţiei, Coşbuc era destinat să fie elementul de bază, cum va mărturisi Slavici în Amintirile sale: „Când noi, Caragiale, Coşbuc şi eu, am luat cu C. Sfetea, înţelegerea să publicăm Vatra, ne puneam nădejdea în Coşbuc, pe care-l ştiam înzestrat cu multe şi mari destoinicii şi totodată şi muncitor. Editorul rămânea deci răzămat numai în Coşbuc. Ne întâlneam, ce-i drept, adeseori ca să stăm de vorbă, dar acela care muncea era Coşbuc, numai el, şi mai ales mulţumită ostenelilor lui a fost Vatra o revistă ilustrată care poate fi citită şi azi cu plăcere”.

Titlul simbolic al revistei, „organ literar pentru toţi românii”, a fost ales de Coşbuc, după cum reiese din propriile mărturisiri, şi indică, precum şi articolul program (Vorba de acasă), intenţia celor trei fondatori de a îndruma creaţia literară spre tradiţiile comune ale vetrei strămoşeşti: „Aşa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate şi unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie şi unitate numai dacă vom ţine, în toate lucrările noastre, seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindeni aceeaşi” (nr. 1/1894).

Revista va promova literatura originală, izvorâtă direct din viaţa poporului năzuind a imprima literaturii un profund specific naţional, fără a exclude total traducerile de opere valoroase. Poetul a depus aici o intensă activitate redacţională, fiind principalul îndrumător al revistei. Aici i-au apărut cele mai reprezentative poezii, reunite apoi în volumul Fire de tort (1896): Mama, Ştefăniţă Vodă, Lupta vieţii, Paşa Hassan, Doina, Scara, Iarna pe uliţă, Dragoste învrăjbită, Fata mamei, Noi vrem pământ, In opressores. Într-o rubrică intitulată Vorba ăluia, G. Coşbuc explica originea unor zicători şi expresii populare despre care tot Slavici afirma: „Era înainte de toate rubrica Vorba ăluia în care dădea lămuriri nu numai interesante, ci totodată şi instructive asupra zicătorilor româneşti”. Caracterul de revistă enciclopedică al Vetrei era asigurat şi de alte rubrici redactate de G. Coşbuc, la acestea adăugându-li-se şi traducerea unor Proverbe indice din literatura sanscrită şi Hymnuri din Rig-Veda. Revista a avut şi un supliment, Hazul, din care, în 1895, au apărut cinci numere. În 1897, de la nr. 21 la nr. 43, poetul acceptă conducerea publicaţiei Foaie interesantă, publicaţie presămănătoristă, revistă săptămânală ilustrată, apărută la Bucureşti (12 ianuarie - 2 noiembrie 1897), devenită după ce trece „sub îngrijirea d-lui G. Coşbuc”, „săptămânală literară-ştiinţifică, ilustrată”. Întemeiată în scopul „de a ţine publicul nostru în curent cu cele mai interesante evenimente din ţară şi străinătate, de a-i oferi cunoştinţe literare şi artistice”, Foaie interesantă anticipează programul Semănătorului, o „foaie populară”, pentru oraşe, spre deosebire de Albina (1897-1937) care se adresa în special satelor. G. Coşbuc semnează versuri şi proză.

Semănătorul apare la 2 decembrie 1901. Directori (până în ianuarie 1903): Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. În editorialul intitulat Uniţi, ca şi în articolul lui Vlahuţă, Primele vorbe, G. Coşbuc formula programul revistei: „promovarea unei literaturi care să stea în mijlocul istoriei şi tradiţiei”, combaterea importului de literatură şi de idei străine spiritului românesc, răspândirea în popor a culturii, necesitatea existenţei unui ideal: „Ne strângem, cu credinţă şi cu dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, de înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorţirea inimilor care tânjesc, pentru redeşteptarea avântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea atâtor puteri risipire la o îndrumare mai sănătoasă, la sfânta grijă a întăririi şi a înălţării neamului nostru”.'

Revista avea să adune în jurul său pe Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Şt. O. Iosif, D. Anghel, I. Slavici, Octavian Goga, Ilarie Chendi, I. Agârbiceanu, Elena Farago, V. Pârvan şi alţii. Coşbuc şi Vlahuţă s-au retras după un an (decembrie 1902), revista fiind redactată, în continuare, de I. Chendi şi Şt. O. Iosif, până la preluarea conducerii de către N. Iorga (1905-1906), care va reformula doctrina sămănătoristă întemeiată pe revalorificarea tradiţiilor istorice şi ale folclorului.

Ultima revistă sub direcţia lui Coşbuc este Viaţa literară, înfiinţată la 1 ianuarie 1906, în colaborare cu I. Gorun, la care secretar de redacţie a fost I. Chendi. În articolul de fond Un prim cuvânt se propune editarea unei reviste care să ofere cititorilor „o icoană cât mai credincioasă şi mai întreagă a vieţii noastre literare şi artistice în desfăşurarea ei” şi „să informeze publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieţii literare şi artistice, prin cronici şi bibliografii”. Publicaţia îşi propune să acorde prioritate talentului, şi nu moralităţii în artă, idee susţinută de Iorga: „Coloanele acestea se vor deschide tuturor scriitorilor noştri - şi nici unul nu va găsi aici vreo constrângere a talentului său. Pe colaboratorii noştri noi nu-i vom întreba de curent sau program - îi vom întreba însă de talent”. Până în luna mai, când nu va mai fi în conducerea revistei, Coşbuc va publica aici poeziile: Bordei sărac, O poveste veselă, Umbră, Tricolorul, Cuscri, precum şi câteva pagini de proză.

Activitatea de traducător Edit

George Coşbuc a fost şi un excepţional traducător. Din perioada studiilor gimnaziale de la Năsăud, poetul şi-a manifestat pasiunea pentru literatura clasică greco-latină, pentru valorile literaturii universale. La vârsta de numai 15 ani, Societatea Virtus Romana Rediviva i-a acordat un premiu la concursul literar pentru traducerea unei versiuni din Odiseea, din care va publica fragmentar în revistele literare româneşti începând cu anul 1902 şi parţial, în 1918, la Casa Şcoalelor. Utilizând octava pe care marii creatori ai epopeii Renaşterii (Boiardo, Ariosto, Tasso) o acreditaseră ca strofă epică prin excelenţă, Coşbuc a prezentat în limba română sensurile fundamentale ale poeziei homerice. Versiunea sa este o transcriere fidelă, de o rară expresivitate şi fluiditate. A dat, de asemenea, echivalenţe creatoare, în lexicul cel mai adecvat din opera lui Vergiliu (Bucolicele şi Georgicele). Un mare efort creator l-a constituit traducerea Eneidei, încununată cu Marele Premiu al Academiei, „Năsturel” (1897), obţinut până la el numai de V. Alecsandri şi de Al. Odobescu, pentru întreaga lor activitate literară. În şedinţa de la 9 aprilie 1897, N. Quintescu, Gr. G. Tocilescu, Gr. Ştefănescu şi Spiru Haret susţin premierea lui Coşbuc, „traducerea Aeneis fiind o lucrare de mare merit”, „triumful absolut al unui talent consacrat”. În Antologia sanscrită Coşbuc a tradus, fragmentar, părţile cele mai reprezentative ale literaturii de meditaţie indiană (Rig-Veda, Mahabharata, Ramajana). A tradus, de asemenea, din Don Carlos de Schiller şi, din original sau prin intermediar german, fragmente ample după Sacontala lui Calidasa. Un rol important în activitatea de traducător al lui Coşbuc îl are tălmăcirea Divinei Comedii, pe care Tudor Vianu o caracteriza drept „opera cea mai de seamă a măiestriei sale poetice”. După un început de traducere după o versiune germană, Coşbuc a învăţat singur limba italiană, a călătorit în Italia (1912), şi-a alcătuit o vastă bibliotecă dantescă, reluând, după original, traducerea integrală, la care a lucrat mai mult de cincisprezece ani.

O primă versiune românească integrală a Infernului a fost pregătită pentru tipar mai întâi în 1902 şi apoi în 1906, asupra acestor versiuni revenind în 1907, când încheiase şi traducerile din Purgatoriul şi Paradisul. Toate îndreptările unor imperfecţiuni stilistice şi completarea unora dintre lacunele existente au continuat până în toamna anului 1911, când Coşbuc a întreprins demersuri pentru publicarea întregii traduceri a Divinei Comedii, „una din cele mai expresive traduceri pe care le cunoaşte lumea”. Poetul George Coşbuc a fost, în acelaşi timp, şi un original exeget, creator lucid şi îndrăzneţ al unui sistem personal de interpretare, prin La Tavola ronda, comentariu scris în limba italiană, „mic monstru de erudiţie şi de ambiţie culturală”.

Postum, în 1925, 1927 şi 1931 apare traducerea celor trei părţi ale Divinei Comedii, bardul năsăudean impunându-se, în acest domeniu al activităţii sale de traducător, ca un întemeietor. Traducerile sale sunt o deschidere spre universalitatea limbajului poetic românesc.

La Academia Română Edit

În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea literară a Academiei Române hotărăşte cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coşbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coşbuc. Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.” Sunt amintite volumele Balade şi idile, Fire de tort, traducerile: „Din punct de vedere clasic - prin urmare esenţialmente academic - Eneida şi Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforţare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme.” Prima şedinţă la care poetul îşi face apariţia e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze şi salutat de preşedintele C.I. Istrati: „V-aţi scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului şi distinsului nostru coleg George Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituţiune de a vă număra printre membrii ei.”

Răspunsul poetului: „Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoinţa să mă saluţi şi prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulţumesc şi dv, d-lor Membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei.”

Printre cei prezenţi la şedinţă se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeş, dr. Gh. Marinescu.

Din ziarele care menţionau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coşbuc din Hordou la Academie: „cu atât mai anevoios, cu cât poetul ţărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască şi conştiinţa superiorităţii lui îl oprea de a-şi face drum cu coatele, când era în drept să aştepte să i se deschidă cărarea de la sine”.

Ţara pierde un mare poet ... Edit

„La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Operă literară Edit

Tematică şi particularităţi Edit

După cum însuşi a mărturisit-o, Coşbuc intenţiona să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” şi celelalte poeme luate din „poveştile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate şi extensiune de epopee”. Deşi nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creaţia sa natura românească, muncile câmpeneşti, datinile ataşate marilor momente ale existenţei, erotica ţărănească, revolta ţăranului, experienţa tragică a războiului, momente din istoria poporului român.

În descrierea naturii, deosebindu-se de V. Alecsandri (cel dintâi pastelist remarcabil în evoluţia liricii româneşti), la Coşbuc obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcţia de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiţia poemelor lui Vergiliu şi ale lui Hesiod, cu ale sale Lucrări şi zile. G. Coşbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existenţial şi unele dintre îndeletnicirile ţărăneşti tipice (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliţă). Natura este plastică şi, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufleteşti. Viziune artistică din Balade şi idile este unitară, poemele impunându-se prin prospeţime şi prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea ţărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o graţie firească semnele tulburării erotice, jocurile şi capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească şi o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esenţializată, a psihologiei şi a comportamentului erotic este recompusă prin reacţiile, gesturile şi replicile eroilor. Se detaşează din idile o anume simplitate a situaţiilor, extrase dintr-un cotidian ţărănesc, stilizat cu graţie şi simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă şi nu spre atmosfera subiectivă, vocaţia poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notaţii simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranţă şi expresivitate în mobilitatea percepţiei. Coşbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunţii (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morţii (Moartea lui Fulger). Experienţa tragică a războiului, momentele din istoria naţională şi revolta ţăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică şi a filosofiei implicate în atitudinea românească în faţa vieţii şi a morţii. Coşbuc a creat o operă de sensibilitate românească, sinteză de autentică şi originală substanţă poetică şi artistică.

Poezia erosului rural şi a naturii Edit

Poezia marilor evenimente din viaţa satului Edit

Poezia evocării trecutului şi a Războiului de independenţă Edit

Lirica de atitudine socială Edit

Poezii de atitudine patriotică Edit

Balade pe motive străine Edit

Cronologie Edit

Aprecieri critice Edit

În aprecierile criticilor literari, Coşbuc este văzut ca un mare talent, mai presus de toţi, care a reuşit să depăşească dulcegăria somptuoasă a lui Vasile Alecsandri şi filozofia sufletească sfâşiată a lui Eminescu. Vorbind despre „cântarea” lui Coşbuc, Octavian Goga apreciază că ea „se desfăşoară în imnul vast al naturii”. Totodată, natura creată de Coşbuc este o natură umanizată, robustă, fremătătoare, în necontenită germinaţie; asupra ei îşi exercită activitatea specifică ţăranului (Dumitru Micu). Creaţiile coşbuciene primesc un caracter de veridicitate puternic în ochii criticii, prin faptul că scriitorul cunoaşte „toată viaţa ţărănească, de la bucuriile şi veselia nunţii, până la durerea morţii, toate năcazurile ţărăneşti (...) nu din cărţi, ci trăite de el” (Constantin Dobrogeanu-Gherea).

Bibliografie Edit

  • Eugen Lovinescu, Critice, vol. III, Bucureşti, Ancora, 1915
  • Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943 (reeditat în 2002)
  • Dumitru Micu, George Coşbuc, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966
  • Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Minerva, 1970
  • Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Cluj, Editura Dacia, 1976 (reeditat în 2004)
  • G. Coşbuc interpretat de..., selecţie de Maria Cordoneanu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982
  • G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1984
  • Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986
  • Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. I, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995
  • Gavril Scridon, Viaţa lui George Coşbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003
  • Radu Drăgulescu, George Coşbuc - mitopoetica, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005


Legături externe Edit

Commons-logo
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de George Coşbuc
La Wikisursă există texte originale legate de George Coşbuc
cs:George Coşbuc

en:George Coşbuc id:George Coşbuc pl:George Coşbuc ru:Кошбук, Джордже sl:George Coşbuc

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.