FANDOM


Termenul România provine de la român care constituie un derivat fonetic al latinescului romanus.[1]

Etimologia etnonimului "român"Edit

Cel mai vechi indiciu referitor la existenţa numelui de "român" ar putea fi conţinut de Cântecul Nibelungilor: "Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând". [2] “Ramunch” ar putea fi o transliteraţie a numelui “Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor. [3]

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de “român” cunoscute în mod cert sunt conţinute în relatări, jurnale şi rapoarte de călătorie redactate de umanişti renascentişti din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, au călătorit în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că românii ("Valachi") "se numesc romani". [4] Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc romani în limba lor". Mai departe el citează chiar şi o scurtă expresie românească: "Sti rominest ?". [5] După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înşişi “români” ("romanesci"). [6] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova , Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba “româneşte”, adică romana”. [7]

Marturii suplimentare despre endonimul “român” furnizează şi autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că "românii…se numesc pe ei înşişi „Romuini“. [8] Istoricul polonez Orichovius (Stanislaw Orzechowski) scrie în 1554 că românii "se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiţi valahi, după italieni"[9] în timp ce Primatul şi diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că "românii se numesc romani", [10] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii româneşti ca: "Sie noi sentem Rumeni" şi "Noi sentem di sange Rumena". [11]

Autori români ai secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea ca Grigore Ureche,[12] Miron Costin,[13] Constantin Cantacuzino, [14] sau Dimitrie Cantemir[15] trateaza amanunţit problematica etnonimului “român”, a originilor şi semnificaţiei sale, precum şi a diferenţei dintre exonimul “valah” şi endonimul “român” în istoriografia străină şi autohtonă.

Documentele istorice conţin două grafii: “român” şi “rumân”. Pâna în secolul al XIX-lea ambele forme sunt folosite în mod nediferenţiat, uneori chiar în cadrul aceluiaşi text. [16]

În Evul Mediu denumirea etnolingvistică “rumân/român” poseda şi o semnificaţie socială, însemnând “om de rand”. [17] Atunci când în secolul al XVII şerbia se extinde considerabil, printr-un proces sociolingvistic de diferenţiere semantică, forma de răspândire mai largă “rumân” adoptă semnificaţia de “şerb”, în timp ce forma, probabil mai rară, “român” îşi pastrează semnificaţia etnolingvistică. [18] După abolirea şerbiei de către Constantin Mavrocordat începând cu 1746, forma “rumân” tinde să dispară, fiind înlocuită treptat de forma “român”, care se stabilizează definitiv după 1830.

Etimologia numelui "România"Edit

Scrisoarea lui Neacsu

Scrisoarea lui Neacşu

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu menţiunea “românesc” este conţinută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: "...Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...". [19] Denumirea “Rumunense” constituie o transliteraţie latinizantă a unei pronunţii slave pentru “românesc”. Deşi menţiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanţa ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-XI-lea.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de ţară este Scrisoarea lui Neacşu, 1521, ce conţine menţiunea cěra rumŭněskŭ (Ţeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de “român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române. [20] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Ţării Rumâneşti originile şi semnificaţia denumirii de “român, românesc” dată Ţărilor Române. [21] Dimitrie Cantemir denumeşte în mod systematic toate cele trei Principate locuite de români ca “Ţari Româneşti”.[22]

Termenul de “România” în accepţiunea sa modernă este atestat documentar în a doua decadă a secolului al XIX-lea. [23]

Etimologia numelui “România” nu urmează regulile de formare ale numelor de ţări în limba română, care în mod preponderant adaugă la etnonim sufixul –ia cu menţinerea accentului iniţial, ca în: "german" → "Germania", "grec" → "Grecia", "bulgar" → "Bulgaria", "rus → "Rusia", etc. Termenul “România” are o istorie internă mult mai veche, fiind format din adăugarea sufixului –ie la endonimul “român” după modelul "moş → moşie", "domn" → "domnie", "boier" → "boierie", "ţigan" → "ţigănie", care în limba română generează derivate substantivale ce desemnează de cele mai multe ori o stare. Este foarte probabil ca înainte de a căpăta un sens naţional, în perioadele istorice premoderne “româniile” să fi desemnat comunităţi etnolingvistice, foarte aproape de ceeace Iorga numea “Romanii populare” [24]

Note şi bibliografieEdit

  1. DEX, 1998; Noul DEX, 2002
  2. Der herzoge Ramunch vzer Vlâchen lant/mit Sibenhunduert mannen chom er fvr si gerant/sam die wilden vogele so sah man si varn
  3. Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129-130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, in "Sudost-Forschungen", XI, 1946-1952, p. 284-290)
  4. "nunc se Romanos vocant" în Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1914, S. 204
  5. "...si dimandano in lingua loro Romei...se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano,..." în: Claudio Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, in Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1- 90
  6. “Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1970, vol. II, p.158 – 161
  7. "Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur…Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain … ", Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, in: Paul Cernovodeanu, Studii si materiale de istorie medievala, IV, 1960, p. 444
  8. "Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti", Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11 – 12 apud Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Stiinţifică Bucureşti, 1992, S. 84
  9. "qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur", Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi în I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555 , apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedica, 1991, S. 182
  10. „...Valacchi, qui se Romanos nominant...„ “Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...“, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, S.40
  11. "Valachos...dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano" Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, S.161
  12. s:ro:Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara
  13. s:ro:De neamul moldovenilor
  14. s:ro: Istoria Ţării Rumâneşti
  15. s:la:Descriptio Moldaviae
  16. "...că văzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărţi ale lui Moisi prorocul si patru cărţi şi le dăruim voo fraţi rumâni şi le-au scris în cheltuială multǎ... şi le-au dăruit voo fraţilor români,... şi le-au scris voo fraţilor români", Palia de la Orăştie (1582) în: Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche: 1508-1830, Bucureşti, 1903-1944, vol.I. S. 30. Spre exemplu, în s:ro:Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara (scris în 1642 – 1647) Grigore Ureche foloseşte de 5 ori forma român şi de 3 ori rumân, iar Miron Costin în s:ro:De neamul moldovenilor (1670) foloseşte român de 18 ori şi rumân de 6 ori.
  17. acelaşi fenomen sociolingvistic se observă în evul mediu şi la denumirea de “creştin”, care cunoaşte în franceză o ramificaţie semantică ce ajunge la “cretin”, iar în rusă la “ţăran dependent”, “şerb”
  18. Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientalǎ în Evul Mediu, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p. 229-246
  19. citat din „De rebus Geticis" de Iordanes, după Manuscrisul Vienez
  20. Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit (....) tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. (...) Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească. În s:ro:De neamul moldovenilor
  21. „Însă vlahii, aceşti gheografi şi mai toţi istoricii câţi scriu de aceste ţări, zicea şi Moldovei şi ceştiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic şi: mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, şi doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că şi aceia şi ceştea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sunt de un neam şi de un rod cu ceştea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. (....)şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţărî, den carii şi pănă astăzi să trag aceşti rumâni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credinţă şi mai numeiţi ce sunt. (....) Şi mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii şi céştea de ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânşii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Aşadară şi acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, şi cu céle de moşie ale lor amestecându-le, şi stricându-şi limba, au rămas în această ce acum sunt. (....) Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia să trag şi până astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat şi numele, valahi zicându-le” în Istoria Ţării Rumâneşti
  22. "Hronicon a toată Ţara Românească (care apoi s-u împărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) ...", D. Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, in Operele Principelui Dimitrie Cantemir, Academia Română, Bucuresti, 1901, p.180
  23. Dimitrie Daniel Philippide publică în greceşte la Leipzig în 1816 "Istoria României" urmată în acelaşi an de "Geografia României. Termenul pare a fi pătruns deja în limabjul comun în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel încât inscripţia de pe piatra funerară a lui Gheorghe Lazăr din Avrig, datând din 1823 arată că: "Precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat/Aşa tu România din somn ai deşteptat."
  24. în La "Romania" danubienne et les barbares au Vie siècle, Revue Belge de philologie et d'histoire, III (1924), 35-51 Iorga inaugurează termenul de “Romaniae” populaires
Wikipedia-logo Această pagină utilizează conţinut de la Wikipedia în limba română. Versiunea originală a sa se află la: Wikipedia: Etimologia termenilor „român” şi „România”. Lista autorilor poate fi văzută în istoricul paginii. Textul de la Wikipedia este disponibil sub licenţa GNU FDL pentru documentaţie liberă.

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki