FANDOM


Crystal Clear app clock.png
La acest articol sau secţiune se lucrează în prezent, vă rugăm nu modificaţi pentru moment.
Aşteptaţi timp de cel puţin 24 ore din momentul în care aţi citit acest mesaj.

Evenimente premergătoareEdit

Insurecţia din Herţegovina este scânteia care aprinde focul în Orient în anul 1875. În anul următor, Muntenegru şi Serbia declară război Turciei, susţinute de ruşi cu bani, arme şi voluntari. Serbia este bătută, dar în momentul când este ameninţată de a fi sfărâmată, Rusia impune Turciei un armistiţiu şi operaţiunile războiului sunt suspendate. Conferinţa marilor puteri întrunită la Constantinopol, neputând duce la niciun sfârşit, ruşii, care-şi concentraseră de mai multe luni armata în Basarabia, în aşteptarea evenimentelor pe care înşii le pregătesc, declară război Turciei şi, în ziua de 12 aprilie 1877, calcă pe pământul românesc.

În România, războiul era de mult considerat ca inevitabil şi în vederea aceasta se sporiseră efectivele armatei şi se luaseră măsuri a i se pregăti tot ce era trebuincios pentru a intra în acţiune. De altă parte, trecerea ruşilor prin ţară, în caz de război, era lucru ştiut şi cunoscut de suveran şi de guvern.

În ziua de 2 aprilie, deznodământul crizei părând iminent, domnitorul, după sfatul primului ministru Ion C. Brătianu, convoacă pe miniştrii şi foştii săi miniştri pentru a le lua avizul asupra grelei situaţii în care se găsea România. Majoritatea foştilor miniştri este pentru neutralitate. Domnitorul nu o admite căci, după părerea sa, neutralitatea ar însemna nimicirea României ca stat. Toate stăruinţele sale sunt pentru intrarea în acţiune, pe care o cer interesele şi onoarea ţării.

La 4 aprilie se semnează de către plenipotenţiarii români şi ai Rusiei convenţia pentru trecerea armatei ruse prin România.

În ziua de 11 aprilie, marele vizir cere telegrafic domnitorului ca armata română să ia măsuri de joncţiune cu armata turcă, pentru a se opune unei invazii ruse. Seara, domnitorul ţine, la palatul său, un consiliu de război cu generalul Alexandru Cernat şi coloneii Gheorghe Manu, Gheorghe Slăniceanu, Anton Arion şi Emanoil Boteanu.

În noaptea de 11 spre 12 aprilie, avangarda armatei ruseşti trece graniţa română. Războiul începe. România ia poziţie de aşteptare şi, cu încredere în Dumnezeu şi în înţelepciunea alesului ei, se pregăteşte a face faţă oricărei întâmplări.

Către sfârşitul lui aprilie, armata României este mobilizată şi, în parte, concentraţi pe punctele strategice alese în vederea apărării teritoriului, 50.000 de oameni şi 180 de tunuri sunt gata a începe războiul. Deşi mică, armata era în stare a inspira încredere suveranului şi capului ei, care nu se sfii să scrie tatălui său în ajunul războiului:

Am încerdere în Dumnezeu şi în tânăra şi voinica mea armată care aşteaptă cu nerăbdare ziua când să poată arăta lumii că posedă şi ea virtuţi militare.

În preziua războiului, grija domnitorului şi a statului-major român era îndreptată către două puncte aşezate spre capetele graniţei dunărene a României: Barboşii şi Calafatul. Primul, principalul nod de comunicaţie, era de o importanţă capitală pentru concentrarea trupelor române din Moldova pe graniţa de sud şi, mai cu seamă, pentru concentrarea armatei ruse pe baza ei de operaţiuni. Pentru aceasta el a fost întărit şi ocupat de români până la sosirea avangardei ruse. Al doilea, Calafatul, care servise turcilor în războaiele trecute drept cap de pod al Vidinului, fusese sumar întărit chiar din timpul războiului turco-sârb şi ocupat cu trupe române; apoi, imediat după intrarea armatei ruse în România, el a fost transformat într-o puternică poziţie defensivă şi solid ocupat pentru a împiedica intrarea turcilor în România şi transportarea războiului aici.

În fine, îndată după ce ruşii trec Prutul, o mare parte din trupele române ia poziţie pe Sabar şi Argeş pentru a acoperi capitala împotriva unei întreprinderi eventuale a armatei turceşti, care ar fi trecut Dunărea pe la Olteniţa sau Giurgiu.

Măsurile acestea erau suficiente pentru a garanta siguranţa României împotriva unei invazii turceşti până la completa desfăşurare a armatei ruse pe baza ei de operaţiuni şi până când guvernul român s-ar fi hotărât asupra atitudinii ce trebuia să ia.

În ziua de 10 mai, România este declarată ţară neatârnată şi relaţiile cu Turcia sunt rupte în mod oficial. Sancţiunea acestui suprem pas, visul românilor de atâtea veacuri, a fost încredinţată armatei. În ea îşi pune nădejdea ţara şi domnitorul şi ea, voioasă şi cu inima plină de focul datoriei, merge să-şi îndeplinească sarcina ce i s-a dat.

Armata română se concentrează toată pe baza sa de operaţiuni între Turnu-Măgurele şi Gruia. În noaptea de 10 spre 11 iunie, avangarda corpului al 14-lea de armată rus trece în Dobrogea pe la Galaţi. În noaptea de 15 spre 16 iunie, grosul armatei ruse începe să treacă Dunărea pe la Zimnicea.

În ziua de 19 iunie, trecerea ei este terminată şi România se vede deocamdată ferită de pericolul unui război pe pământul său.

Primele acţiuni ruseştiEdit

Dar situaţia armatei ruse în Bulgaria nu întârzie a deveni foarte critică. Cuprinsă între două cetăţi, Nicopole şi Rusciuk, şi între două armate turceşti, la stânga armata principală stabilită în Cadrilater, la dreapta armata lui Osman-paşa concentrată în Vidin, armata rusă este obligată a-şi lărgi câmpul de acţiune strategic şi a-şi degaja aripile. Pentru aceasta, cucerirea oraşului Nicopole se impune din prima linie. În ziua de 4 iulie, această cetate, atacată de corpul al 9-lea (general Krudner), capitulează. În acelaşi timp, o raită împinsă la centru de un mare detaşament comandat de generalul Gurko străpunge Balcanii şi reuşeşte, cu ajutorul corpului al 8-lea, să pună mâna pe trecătoarea de la Sipca.

Astfel, după aceste două operaţiuni fericite, aripile armatei ruse au câştigat teren, frontul ei este degajat şi se pare că drumul spre Adrianopol îi este deschis. Un incident neaşteptat, dar poate întrevăzut de domnitorul român, schimba brusc faţa lucrurilor.

Greşelile ruşilorEdit

Cauzele care au făcut ca războiul început sub bune auspicii să fie deodată compromis sunt greşelile comise de statul major rus, care pot fi formulate astfel:

  • necunoştinţa exactă a forţelor de care dispunea Turcia în Bulgaria;
  • lipsa comunicaţiilor suficiente (un singur pod) între armata de operaţiuni şi România, unde se găseau mijloacele de trai şi de luptă ale armatei ruse;
  • baza de operaţiuni din Bulgaria, cuprisă între râurile Vid şi Lom, prea strâmtă;
  • împrăştierea armatei pe o suprafaţă prea mare în raport cu efectivul ei, fără legătură suficientă între grupuri şi fără ca flancurile ei să fie garantate;
  • incapacitatea de a împiedica formarea armarei lui Osman-paşa;
  • posibilitatea ameninţării flancului drept de o armată care ar fi venit de la Sofia, de la Nisch sau de la Vidin.

Osman, dându-şi seama de toate aceste împrejurări, care creau armatei ruse o inferioritate simţită, de importanţa strategică a Plevnei şi de minunatele ei însuşiri tactice, părăseşte Vidinul şi merge pentru a o ocupa, întărind-o prin toate mijloacele pe care arta fortificaţiei le pune la îndemână. Şi astfel, Plevna devine dintr-o poziţie de luptă accidentală, cum o considerau ruşii la început, o puternică cetate de moment: obiectivul final şi hotărâtor al campaniei.

Plevna ca obiectiv principalEdit

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki