Fandom

România

Alexandru Ioan Cuza

1.811pages on
this wiki
Add New Page
Talk2 Share
Acest articol se referă la un domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Pentru alte sensuri vedeţi Alexandru Ioan Cuza (dezambiguizare).
Alexandru Ioan Cuza
Domnitor al Moldovei (până în 1862)
Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862)
Domn al Principatelor Unite ale Valahiei şi Moldovei (după 1862)
Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza
Domnie 24 ianuarie 185923 februarie 1866
Născut [[Format:Trim0 martie]] 1820(1820-Format:Pad2digit-Format:Pad2digit)[[Categorie:Nașteri pe Format:Trim0 martie]]
Flag of Moldavia.svg Bârlad, Moldova
Decedat 15 mai 1873 (53 ani)
25px Heidelberg, Germania
Predecesor Căimăcămie
Moldova: I. A. Cantacuzino, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu
Ţara Românească: Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Al. Filipide
Succesor Locotenenţa domnească: Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie şi Nicolae Golescu; Carol I
Căsătorit cu Elena Cuza, n. Rosetti
Elena Maria Catargiu-Obrenović (amantă)
Urmaşi Alexandru Ioan Cuza şi Dimitrie Cuza
Casa Regală niciuna
Tată Ioan Cuza
Mamă Sultana Cuza, n. Cozadini
Semnătura 150px


Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,[1] cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.[2]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

Primii ani de viaţă Edit

Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în judeţul Fălciu) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Ţara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza Edit

Fișier:Elena Cuza.jpeg

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor,[3] al Balşilor şi al Cantacuzinilor.[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate. Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza, din Iaşi.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[5] Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.[6]

Deşi soţia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuţi de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menţionează anul 1864Format:Fe) - 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.[7]

A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[8]

Înfăptuirea unirii Edit

Romania 1859-1878.png

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.[9]

Domnia Edit

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[10]

Alegerea ca domnitor Edit

Fișier:Alexandru Ioan Cuza at the Metropolitanate, 29 February 1860.jpg

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării Româneşti. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[10]

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.[11]

Reformele lui Cuza Edit

Fișier:CuzaAugustStrixner.PNG

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.[12]

Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi Codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.[13]

Secularizarea averilor mănăstireşti Edit

Fișier:Md130cvs.jpg

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.

Reforma fiscală Edit

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”[14]

Reforma agrară Edit

The University.JPG

Clădirea principală a Universităţii din Bucureşti

Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848.[15] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.[16]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi procedându-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.[17]

Alte reforme Edit

Fișier:Mihail Kogalniceanu.jpg

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întâmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[18] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

Abdicarea şi exilul Edit

Fișier:Gheorghe Tattarescu - 11 februarie 1866 Romania Moderna.jpg

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[19] Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească,
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.[20]

In memoriam Edit

  • Monumentul lui Cuza Voda - opera a sculptorului Paul Vasilescu - a fost dezvelit in Dealul Mitropoliei de catre presedintele Romaniei, Ion Iliescu, in asistenta premierului Adrian Nastase și a patriarhului Teoctist, în martie 2004.[21]

Descendenți Edit

Bogdan Cuza (62 ani), strănepot al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a primit, în ianuarie 2017, titlul de „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu.[22]

Note şi referinţe Edit

  1. Horia C. Matei, Ion Nicolae, Silviu Neguţ, Caterina Radu, Enciclopedia statelor lumii, ediţia a VII-a, Bucureşti, Editura Meronia, 2001 - ISBN 973 99451 5 6
  2. Mircea Mâciu, Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Şuteu, Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
  3. Magazin istoric, nr. 4, 1994
  4. Magazin istoric, nr. 11,12, 1982; 4-6, 1983
  5. „Unirea... din altă perspectivă”, Maria Prochipiuc - poezie.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  6. Elena Cuza - dincolo de legendă, Radu R. Florescu, profesor Emeritus, Boston College - USA, accesat 04.01.09
  7. Marija Obrenović - accesat pe 2 ianuarie 2009
  8. N. Iorga, Sfaturi pe întuneric. Antologie, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1977
  9. Dumitru Ivănescu, Unirea Principatelor. Momente, fapte, protagonişti, Iaşi, 2005.
  10. a b Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1997 - ISBN 973 9243 07 X
  11. Unirea Focşanilor, făcută cu forţa - ziaruldevrancea.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  12. Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, Editura Politică, 1988
  13. Alexandru Ioan Cuza - Institutul Naţional de Cercetare - accesat pe 4 ianuarie 2009
  14. Aurel Loghin, Maria şi Gh. Platon, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Bucureşti, 1972, p. 143
  15. L. Botezan, Problema agrară în dezbaterile parlamentare din România în anul 1862, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia”, 1961, nr. 1, p. 107
  16. Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 348.
  17. Nichita Adăniloaie, Cuza Vodă şi problema agrară, în Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973
  18. Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001
  19. Unirea Principatelor Române - accesat pe 4 ianuarie 2009
  20. Obiectiv turistic: Manastirea Sfintii Trei Ierarhi - iasi.ro - accesat pe 4 ianuarie 2009
  21. S-a facut dreptate lui Cuza, 25 martie 2004, Jurnalul Național, accesat la 9 ianuarie 2017
  22. VIDEO Descendentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza a primit titlul de „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii „Constantin Brâncuşi“, 24 ianuarie 2017, Alin Ion, Adevărul, accesat la 25 ianuarie 2017

Bibliografie Edit

La Wikisursă există texte originale legate de Alexandru Ioan Cuza
  • Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
  • Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985.
  • Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi, Editura Junimea, 2001.

Legături externe Edit

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Alexandru Ioan Cuza


Predecesor:
Căimăcămia de trei: Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Al. Filipide
Domnitor al Ţării Româneşti
ales în 24 ianuarie 1859

Succesor:
-


Predecesor:
Căimăcămia de trei: Ştefan Catargiu (se retrage în 1858, îi urmează I. A. Cantacuzino), Vasile Sturdza şi Anastasie Panu
Domnitor al Moldovei
ales în 5 ianuarie 1859

Succesor:
-


Predecesor:
-
Domnitor al Principatelor
1859 - 1866

Succesor:
Locotenenţa Domnească



Format:DomniMoldova

Format:Articol bunbg:Александру Йоан Куза ca:Alexandru Ioan Cuza cs:Alexandr Ioan Cuza da:Alexandru Ioan Cuza de:Alexandru Ioan Cuza en:Alexander John Cuza es:Alejandro Juan Cuza fi:Alexandru Ioan Cuza fr:Alexandre Jean Cuza gl:Alexandru Ioan Cuza he:אלכסנדרו יואן קוזה hu:Alexandru Ioan Cuza id:Alexandru Ioan Cuza it:Alexandru Ioan Cuza ja:アレクサンドル・ヨアン・クザ la:Alexander Ioannes Cuza nl:Alexander Jan Cuza pl:Aleksander Jan Cuza pt:Alexandre João Cuza ru:Куза, Александру Иоан simple:Alexander John Cuza sv:Alexandru Ioan Cuza tr:Alexandru Cuza uk:Александру Іоан Куза

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on Fandom

Random Wiki